Smartphone-uri. Publicitate (îmi vine în minte un citat extraordinar din David Foster Wallace – „Am făcut ceea ce se presupune că ar trebui să
facă toate reclamele: să creeze o anxietate care încetează prin achiziţie”).
Followerii de pe Twitter. Minciunile de pe Facebook. Instagram. Cantitatea prea mare de informaţii. E-mailurile la care nu ai răspuns. Aplicaţiile de întâlniri. Războiul. Evoluţia rapidă a tehnologiei. Planificarea urbană.
Schimbările de climă. Transportul în comun supraaglomerat. Articolele pe tema „erei post-antibiotice”. Modelele photoshopate de pe coperţile revistelor. Ipohodria indusă de Google. O gamă infinită de alegeri („anxietatea e buimăceala libertăţii” – Søren Kierkegaard). Shoppingul online. Dezbaterea dacă „ar trebui să mâncăm unt”. Traiul atomizat. Toate acele drame TV americane la care ar fi trebuit să ne uităm. Toate acele cărţi premiate pe care ar fi trebuit să le citim. Toate acele staruri pop de care nu am auzit. Toată lipsa pe care ar trebui să o simţim. Satisfacţia imediată.
Distragerea constantă. Munca, munca, munca. Douăzeci şi patru de ore de orice. Poate că anxietatea e inevitabilă dacă vrei să fii în acord cu lumea modernă. Însă aici trebuie să distingem din nou între anxietate şi
„Anxietate”. De pildă, eu am fost mereu o persoană anxioasă. Când eram copil, îmi făceam multe griji cu privire la moarte. Cu siguranţă, mai mult decât ar trebui un copil s-o facă. Când aveam zece ani, urcam în patul părinţilor mei şi le spuneam că mi-e teamă să adorm, pentru că poate m-aş fi trezit fără să mai pot vedea sau auzi. Mă temeam să întâlnesc oameni noi, mă durea stomacul duminică seara pentru luni dimineaţa, odată chiar am plâns – la paisprezece ani – pentru că muzica nu mai era la fel de bună cum fusese când eram mic. Ce-i drept, am fost un copil sensibil.
Dar anxietatea propriu-zisă – tulburarea de anxietate generalizată şi tulburarea de panică generalizată cu care am fost, de asemenea, diagnosticat
– poate fi (dar nu întotdeauna) ceva demn de disperare. Poate fi o slujbă cu normă întreagă şi o grijă de proporţiile unui uragan.
83
Acestea fiind spuse, din propria mea experienţă, anxietatea – într-o măsură chiar mai mare decât depresia – poate fi tratată foarte bine.
Încetineşte
Dacă suferi doar de anxietate sau de o depresie accelerată, care apare atunci când e combinată cu anxietatea, sunt lucruri la care poţi recurge. Unii oameni iau pastile. Unora acestea le salvează viaţa. Dar, aşa cum am văzut, a găsi pastila potrivită e un procedeu ştiinţific delicat deoarece, de fapt, ştiinţa creierului este în sine un lucru la care nu prea s-a ajuns.
Instrumentele care se folosesc pentru analizarea creierului uman viu –
chestiile precum TAC (tomografia axială computerizată) şi, mai târziu, RMN
(rezonanţa magnetică nucleară) nu există decât de câteva decenii. Desigur, lucrurile acestea sunt foarte bune pentru a obţine imagini multicolore şi drăguţe ale creierului şi la a ne spune ce părţi ale creierului sunt cele mai active. Ele pot indica partea creierului care răspunde de sentimentul de plăcere pe care îl avem când mâncăm un baton de ciocolată sau neplăcerea pe care o resimţim când auzim un bebeluş plângând. Chestii inteligente. Dar există şi puncte slabe ale acestor sisteme.
„Majoritatea părţilor creierului se ocupă cu lucruri diferite în momente diferite”, spune dr. David Adam, autorul cărţii The Man Who Couldn’t Stop.
Amigdala, de pildă, joacă un rol atât în excitarea sexuală, cât şi în starea de teroare – dar un RMN nu poate să facă diferenţa dintre pasiune şi panică...
Aşadar, ce se presupune că ar trebui să credem când amigdala determină
luminarea la un examen RMN în momentul în care ni se arată o fotografie cu Cameron Diaz ori cu Brad Pitt, că ne temem de ei?
Aşadar, instrumentele nu sunt perfecte. Şi nici neuroştiinţele nu sunt.
Unele lucruri sunt binecunoscute, însă majoritatea nu sunt cunoscute deloc. Poate tocmai această lipsă a înţelegerii depline e motivul unui stigmat încă existent cu privire la bolile psihice. Acolo unde există mister, există şi teamă.
La urma urmei, nu există niciun leac infailibil. Există pastile, însă
numai un mincinos ar putea spune că funcţionează mereu sau că reprezintă
întotdeauna soluţia ideală. Totodată, rareori se întâmplă ca cineva să fie vindecat fără un surplus de ajutor. Însă, atunci când vine vorba de anxietate, cel puţin aparent, e ceva ce funcţionează la nivel general, într-o mai mică sau mai mare măsură.
Mai precis, e vorba despre încetinire. Anxietatea îţi face mintea să
lucreze la o viteză mult mai mare decât cea normală, aşa că abordarea acelui 84
ritm mental s-ar putea să nu fie ceva simplu. Însă funcţionează. Anxietatea dă la o parte toate virgulele şi punctele de care avem nevoie pentru a ne da sens nouă înşine.
Iată câteva metode prin care poţi adăuga punctuaţia necesară minţii: Yoga. Eu aveam fobie de yoga, însă acum sunt un convertit. Este extraordinară deoarece, spre deosebire de alte terapii, tratează mintea şi corpul ca parte din acelaşi întreg.
Încetinerea respiraţiei. Nu mai respira adânc şi disperat. Ci blând. Cinci timpi pentru inspiraţie şi cinci pentru expiraţie. E dificil, însă e şi mai dificil să te panichezi dacă reuşeşti să respiri relaxat. Foarte multe simptome ale anxietăţii – ameţeala, furnicăturile, şi tremuratul – sunt determinate de respiraţia superficială.
Meditaţia. Nu trebuie să faci incantaţii. Doar stai jos pentru cinci minute şi încearcă să te gândeşti la un singur lucru care te calmează. O barcă
ancorată pe o mare ale cărei valuri sclipesc. Chipul cuiva iubit. Sau concentrează-te doar pe respiraţie.
Acceptarea. Nu mai lupta pentru lucruri, simte-le. Tensiunea vine din opunere, relaxarea e despre a merge mai departe.
Trăieşte în prezent. Iată ce spune maestrul de meditaţie Amit Ray:
„Dacă vrei să răzbeşti anxietatea de viaţă, trăieşte prezentul. Trăieşte suflarea.”
Iubeşte. Anais Nin a denumit anxietatea ca fiind „cel mai mare ucigaş al iubirii”. Însă, din fericire, şi opusul e adevărat. Iubirea e cel mai mare ucigaş
al anxietăţii. Iubirea e o forţă care iese în exterior. E calea noastră de ieşire din propriile terori, fiindcă anxietatea e o boală care ne capturează în propriile coşmaruri. Nu e egoism, chiar dacă oamenii aşa îl percep. Dacă ţi-a luat foc piciorul, nu e egoist să fii concentrat asupra durerii sau a fricii de flăcări. Aşa e şi cu anxietatea. Oamenii care suferă de boli psihice nu sunt captivi în propria lor fiinţă din cauză că sunt mai egocentrici şi mai egoişti decât alţi oameni. Desigur că nu. Ei pur şi simplu simt lucruri care nu pot fi ignorate. Lucruri care îndreaptă săgeţile spre interior. Dar e un aşa mare ajutor să ai alături oameni pe care îi iubeşti şi care te iubesc. Nu trebuie să
fie vorba de iubire romantică sau iubire din partea familiei. A te forţa să vezi lumea prin prisma iubirii poate fi sănătos. Iubirea reprezintă o atitudine faţă
de viaţă. Ne poate salva.
85
Suişuri şi coborâşuri
