Aveam o fobie faţă de Baleare. Nu puteam face faţă ideii existenţei lor, întrucât Ibiza e locul în care începuse declinul meu. Dar acum, când mă

gândesc la un loc calm, la acele locuri îmi zboară mintea. Îmi vine în minte 45 În orig. dog pose, postură yoga (n. red.).

101

peisajul acoperit de ienupăr şi migdali. Şi marea. Atât de strălucitoare şi de albastră şi de cristalină.

Mă gândesc la numele sătucurilor şi al portului şi al plajelor. Es Pujol, El Pilar de la Mola, La Savina, Cap de Barbaria, Playa Illetes. Şi, cel mai evocativ dintre toate, numele insulei înseşi.

Când simt că îmi creşte tensiunea, uneori, închid ochii şi mă gândesc la insulă, iar lumea se învârte precum apa de mare limpede şi fină, odată cu nisipul. Formentera, Formentera, Formentera...

Imagini pe un ecran

Pe timpuri, înainte de cădere, modul meu de a face faţă grijilor era acela de a mă distrage. De a ieşi în cluburi, de a bea cu nemiluita, de a petrece verile în Ibiza, de a-mi fi poftă de mâncarea cea mai picantă, de a fi atras de cele mai agresive filme, de cele mai îndrăzneţe romane, de cea mai zgomotoasă muzică, de nopţile târzii. Mă temeam de linişte. Presupun că mă

temeam să încetinesc şi să reduc volumul. Mă temeam că aş fi putut să nu am nimic altceva de ascultat în afara propriei mele minţi.

Însă, după ce m-am îmbolnăvit, toate astea au trecut dincolo de limită.

Odată, am deschis radioul şi am auzit muzică house bubuind şi am avut un atac de panică. Dacă mâncam jalfrezi46, zăceam în pat toată noaptea, cu halucinaţii şi palpitaţii. Oamenii vorbesc despre folosirea alcoolului şi a drogurilor pentru vindecare, iar mie mi-ar fi plăcut la nebunie să-mi pot păcăli simţurile. Aş fi luat cocaină dacă aş fi ştiut că m-ar ajuta să ignor uraganul ce se petrecea la mine în cap. Însă, de la vârsta de douăzeci şi patru de ani până la cea de treizeci şi doi, nu am băut nici măcar un pahar de vin.

Nu pentru că eram puternic (aşa cum credea viitoarea mea soacră

abstinentă), ci pentru că eram îngrozit că ceva mi-ar putea altera gândirea.

Vreo cinci ani am refuzat să iau chiar şi ibuprofen. Nu pentru că aş fi fost mort de beat în momentul în care m-am îmbolnăvit – în ziua în care s-a întâmplat, nu luasem nici măcar o înghiţitură de alcool şi eram într-o stare (prin comparaţie) foarte bună de sănătate. Presupun că era doar sentimentul că mintea mea afectată abia putea menţine echilibrul, asemenea autobuzului care stătea agăţat de un colţ de stâncă în Jaf în stil italian (2003) şi că aurul/alcoolul ar putea părea tentante, însă a mă întinde după ele ar însemna să îmi asigur finalul fatal.

46 Mâncare indiană picantă (n. tr.).

102

Aşadar, asta era problema. Tocmai atunci când aveam reală nevoie să

fiu distras, nu puteam. Teama mea era că, şi după ce aş fi mirosit paharul de vin roşu al lui Andrea, acele molecule inhalate mi-ar fi pătruns în creier şi l-ar fi împins şi mai departe de mine.

Însă acesta era un lucru bun. Însemna că trebuia să mă concentrez pe propria mea minte. Ca într-un vechi film horror, trăgeam perdeaua şi vedeam monstrul.

Ani mai târziu am citit cărţi despre atenţia conştientă şi meditaţie şi am realizat că secretul fericirii – sau către lucrul cel mai dorit, starea de calm

– nu constă mereu în a avea gânduri fericite. Nu. Asta e imposibil. Nicio minte inteligentă de pe pământ nu ar putea petrece o întreagă viaţă, bucurându-se doar de gânduri liniştite. Secretul e să-ţi accepţi gândurile, pe toate, chiar şi pe cele rele. Acceptă gândurile, însă nu te transforma în gândurile tale.

Înţelege, de pildă, că a avea un gând trist, chiar şi o succesiune de gânduri triste, nu e acelaşi lucru cu a fi o persoană tristă. Poţi merge printr-o furtună şi poţi simţi vântul, însă ştii că tu nu eşti vântul.

Aşa trebuie să relaţionăm cu minţile noastre. Trebuie să ne dăm voie să simţim furtunile şi ploile torenţiale şi, în acelaşi timp, să fim conştienţi de faptul că acestea sunt doar emoţii necesare.

Acum, când cad, şi uneori încă mi se întâmplă, încerc să înţeleg că mai există o altă parte a mea, mai mare şi mai puternică, care nu se scufundă.

Rămâne neclintită. Presupun că e partea care ar fi fost numită cândva ca fiind sufletul meu.

Nu trebuie s-o numim astfel, dacă credem că asta are prea multe conotaţii. Putem să-i spunem pur şi simplu „sine”. Să ne înţelegem. Dacă

suntem obosiţi sau înfometaţi sau mahmuri, e foarte probabil să avem o stare proastă. Acea stare proastă, prin urmare, nu e ceea ce suntem noi. E

greşit să credem în lucrurile pe care le simţim la un moment dat, deoarece acele sentimente vor dispărea odată ce ne hrănim şi dormim.

Însă, când m-am aflat în cele mai adânci abisuri, am atins ceva solid, ceva tare şi puternic din mine. Ceva neperisabil, imun la schimbările gândului. Acel sine nu e doar eu, ci şi noi. Sinele care mă conectează pe mine cu voi şi pe toţi oamenii între ei. Forţa imbatabilă, puternică a supravieţuirii.

A vieţii. A 150000 de generaţii de omenire dinaintea noastră şi a celor care urmează să se nască. Esenţa noastră umană. Aşa cum pământul de sub New York şi, să zicem, cel de sub Lagos sunt identice dacă sapi suficient de adânc, aşa şi orice om care trăieşte pe planeta asta al naibii de ciudată are acelaşi centru.

103

Eu sunt tu şi tu eşti eu. Suntem singuri, însă nu suntem singuri. Suntem prinşi în timp, dar şi infiniţi. Suntem făcuţi din carne, dar şi din praf de stele.

Neînsemnătatea

Acum vreo lună, am fost să-mi vizitez părinţii în Newark. Nu mai locuiesc în aceeaşi casă, dar locuiesc pe o stradă paralelă cu strada pe care locuiam înainte. E la cinci minute de mers pe jos.

Magazinul de pe colţ e tot acolo. Am mers singur până acolo şi mi-am cumpărat un ziar şi aşteptam bucuros ca patronul să-mi dea restul. Casele pe lângă care am trecut erau făcute din aceleaşi cărămizi portocalii. Nu se schimbase mai nimic. Nimic nu te face să te simţi mai neînsemnat, mai trivial decât o asemenea informaţie vastă, în propria ta minte, în timp ce lumea merge oarbă mai departe. Şi, totuşi, nimic nu e mai eliberator decât să-ţi accepţi neînsemnătatea pe lume.

Cum să trăieşti (patruzeci de sfaturi despre care credcă sunt de mare ajutor, însă pe care nu le urmezîntotdeauna)

1. Apreciază fericirea când este acolo.

2. Ia înghiţituri mici, nu da pe gât.

3. Fii blând cu tine însuţi. Munceşte mai puţin. Dormi mai mult.

4. Nu poţi schimba absolut nimic din trecut. Asta ţine de cunoştinţele primare de fizică.

5. Ai grijă la zilele de marţi. Şi la lunile de octombrie.

6. Kurt Vonnegut avea dreptate. „Lectura şi scrisul sunt cele mai bogate forme de meditaţie descoperite până în prezent.”

7. Ascultă mai mult decât vorbeşti.

8. Nu te simţi vinovat când eşti inactiv. În lume, probabil se face mai mult rău prin activitate decât prin pasivitate. Dar perfecţionează-ţi inactivitatea. Fă-o să devină asumare şi prezenţă.

9. Fii conştient de propria respiraţie.

10. Oriunde te-ai afla, în orice moment, încearcă să găseşti ceva frumos.

O faţă, un vers dintr-un poem, norii de pe fereastră, nişte graffiti, un parc eolian. Frumuseţea limpezeşte mintea.

11. Ura e o emoţie inutilă pe care s-o ai în tine. E ca şi cum ai mânca un scorpion ca pedeapsă pentru că te-a înţepat.

12. Mergi la alergat. Apoi fă nişte yoga.

104