Aşadar, care e calea de scăpare? Cum opreşti infinitele dorinţe şi îngrijorări? Cum ieşi de pe pista de alergare? Cum opreşti timpul? Cum încetăm să ne epuizăm făcându-ne griji pentru viitor?

Cele mai bune răspunsuri – răspunsurile care au fost scrise şi înregistrate timp de mii de ani – par să ofere întotdeauna calea acceptării.

Schopenhauer însuşi a fost foarte influenţat de filozofia antică din est.

„Adevărul a fost descoperit de către înţelepţii Indiei”, a spus el. Într-adevăr, convingerea sa că abstinenţa de la plăcerile lumeşti e răspunsul pentru viaţă

e ceva ce cred şi mulţi gânditori budişti.

Dar gândirea budistă nu e pe atât de negativistă şi de nefericită

precum cea a lui Schopenhauer. La Schopenhauer tot acest ascetism e oarecum masochist, vine dintr-o ură de sine, care e nesănătoasă şi neproductivă.

O lume plină de oameni care se detestă pe ei înşişi nu e o lume fericită.

Budismul nu pare să fie despre masochism.

Un simbol-cheie al budismului e floarea de lotus. Floarea de lotus creşte în noroi, la marginea iazului, dar se înalţă peste apa tulbure şi 42 Istoria filozofiei occidentale, trad. Dragan Stoianovici, Humanitas, Bucureşti, 2005 (n.

red.).

98

înfloreşte în aerul curat, pură şi frumoasă, înainte să moară. Această

metaforă a iluminării spirituale poate fi şi o metaforă a speranţei şi a schimbării. Noroiul poate fi perceput drept depresie sau anxietate. Florile din aerul curat sunt sinele despre care ştim că putem fi noi, descătuşat de disperare.

Într-adevăr, o mare parte din Dhammapada43, una dintre principalele scrieri dintre textele budiste sacre (o însemnare a învăţăturilor lui Gautama Buddha) poate fi citită ca o carte timpurie de dezvoltare personală.

„Nimeni nu ne salvează, în afară de noi înşine, nimeni nu poate şi nimeni nu o va face.” În budism, salvarea e ceva ce nu e extern. Pentru a fi fericit şi împăcat, spune budismul, trebui să fim vigilenţi şi conştienţi de noi înşine. Prezenţi. „Aşa cum ploaia pătrunde într-o casă dărăpănată cu acoperiş de paie, şi pasiunea, sub forma suferinţei, va pătrunde printr-o minte neintrospectivă.”

Într-o lume plină de motive de distragere mult mai strălucitoare decât era lumea din India himalayană acum mai bine de două mii de ani, casele noastre vor putea fi mai greu de acoperit cu paie decât înainte.

Minţile noastre sunt acum mai puţin case din paie şi mai mult computere. Da, în teorie, aş putea să-mi pornesc computerul, să deschid un document Word şi, pur şi simplu, să scriu, dar, probabil că aş verifica Facebook-ul, Twitter-ul, Instagram-ul, site-ul The Guardian. Aş putea – dacă

e să caut o alinare nevrotică – să mă caut pentru propriul meu ego sau să

caut recenziile scrise pentru cărţile mele pe Goodreads sau pe Amazon sau să intru pe Google şi să tastez o listă de alimente reale sau imaginare pentru a vedea de ce boală mortală sufăr în momentul de faţă.

Chiar şi Buddha însuşi s-ar chinui în prezent, deşi lipsa wi-fi-ului de la poalele munţilor Himalaya ar fi o binecuvântare dacă ai vrea să meditezi sub un copac 49 de zile.

Un lucru pe care-l înţeleg, totuşi, este că mai mult nu înseamnă şi mai bine. Eu nu sunt budist. Toate regulile prea stricte şi clare mi se par înspăimântătoare. Viaţa e frumoasă aşa, în ambiguitate. Dar îmi place ideea de a fi vigilenţi cu privire la noi înşine, de a ne conecta la universal mai degrabă decât a trăi viaţa într-un balans între speranţă şi teamă.

Pentru mine personal fericirea nu e despre a da uitării lumea făcută

din lucruri, ci de a o aprecia pentru ceea ce este. Nu ne putem salva de suferinţă cumpărându-ne un iPhone. Asta nu înseamnă că n-ar trebui să ne cumpărăm unul, ci înseamnă doar că ar trebui să ştim că aceste lucruri nu sunt scopuri în sine.

43 Dhammapada. Temeiurile legii, trad. Walter Fotescu, Herald, Bucureşti, 2006 (n. red.).

99

Şi compasiunea.

Iată un alt aspect care îmi place la budism.

Ideea că bunătatea ne face mai fericiţi decât ne face egoismul. Că

bunătatea înseamnă o micşorare a sinelui tău sau, în termenii lui Schopenhauer, voinţei tale – ce ne eliberează de suferinţa adusă de dorinţele şi năzuinţele noastre.

A nu fi egoist, în timp ce eşti prezent în mod activ, par soluţii bune atunci când sinele devine intens şi ne provoacă suferinţă.

Când suntem buni, ne simţim bine, deoarece asta ne determină să ne amintim că nu suntem singurii care contează în lumea asta. Cu toţii contăm, deoarece cu toţii suntem vii. Aşadar, bunătatea e un mod activ prin care putem vedea şi simţi că facem parte dintr-un peisaj mai vast. În cele din urmă, cu toţii suntem acelaşi lucru. Suntem viaţă. Suntem conştiinţă. Aşa că, simţindu-ne parte din umanitate, în loc să ne simţim entităţi izolate, ne simţim mai bine. Putem muri la modul fizic, precum o celulă din corp, dar trupul vieţii continuă să trăiască. Şi astfel, privind lucrurile în sensul că viaţa e o experienţă împărtăşită, continuăm să trăim.

Dezvoltare personală

Cum să opreşti timpul: sărută.

Cum să călătoreşti în timp: citeşte.

Cum să evadezi din timp: prin muzică.

Cum să simţi timpul: scrie.

Cum să te eliberezi de timp: respiră.

Cugetări despre timp

Timpul ne face probleme.

Din cauza timpului îmbătrânim şi din cauza timpului murim. Acestea sunt lucruri îngrijorătoare. Aşa cum a spus Aristotel, „timpul face lucrurile să se prăbuşească”. Iar noi ne temem de propria noastră prăbuşire şi de prăbuşirea altora.

Simţim impulsul de a evolua deoarece nu avem mult timp. Să „o facem pur şi simplu”44, după cum spune şi Nike. Dar a face e răspunsul? Sau a face doar derulează timpul şi mai repede? Nu ar fi mai bine să fim, pur şi simplu, chiar dacă încălţămintea mai puţin sportivă ajunge să fie vândută?

44 Parafrazare după reclama Nike, Just do it (n. red.).

100

Timpul chiar curge cu viteze diferite. După cum am spus, în cele câteva luni din 1999 şi 2000 când eram grav bolnav, am simţit că treceau ani, nu luni. Chiar decenii. Suferinţa face timpul să curgă mai greu. Dar asta se întâmplă deoarece suferinţa ne obligă să fim conştienţi de timp.

A fi conştient de alte lucruri ajută şi la a face timpul să curgă mai lent.

Despre asta e meditaţia. A fi conştienţi de noi înşine în „stropul de chihlimbar” al momentului, ca să folosim termenul lui Kurt Vonnegut. Pare uşor, dar cât din viaţă trăim cu adevărat în prezent? Şi cât suntem, în schimb, entuziasmaţi sau îngrijoraţi cu privire la viitor sau regretăm ori jelim trecutul? Răspunsul nostru la toate aceste griji cu privire la timp este acela de a încerca şi de a face lucruri înainte de a fi prea târziu. De a câştiga bani, de a avea un mai bun statut social, de a ne căsători, de a avea copii, de a fi promovaţi, de a câştiga mai mulţi bani, şi tot aşa, la infinit. Sau, mai bine spus, nu la infinit. Dacă am trăi pentru eternitate, nu am avea discuţia aceasta. Dar ştim destul de bine că, transformând viaţa într-o cursă

disperată pentru a aduna mai multe lucruri, nu facem decât s-o scurtăm. Nu-i va scurta anii, nu timpul real, ci timpul emoţional. Imaginaţi-vă că tot timpul pe care îl avem ar fi îmbuteliat într-o sticlă, precum vinul, şi ne-ar fi înmânat. Cum am putea face ca sticla aceea să ţină mai mult timp? Bând puţin câte puţin din ea, apreciindu-i gustul sau luând înghiţituri mari?

Formentera

În sudul Ibizei, se află insula Formentera, a patra cea mai mare dintre Insulele Baleare. Eu şi Andrea obişnuiam să mergem acolo când aveam, foarte rar, zile libere. Era un loc cu plaje albe şi apă cristalină – cea mai curată din întreaga Mediterană, conform UNESCO – şi iarbă de mare protejată sub apă. Era yin-ul calm faţă de yang-ul frenetic al Ibizei. Populaţia sa prea puţin numeroasă, de două sute de oameni, se compune din artişti, hipioţi şi instructori de yoga (dacă o cauţi pe hartă, vei vedea că are forma unui V întors cu susul în jos, ca şi cum insula s-ar afla mereu în postura câinelui45). A păstrat o atmosferă a anilor şaizeci. Bob Dylan a trăit o vreme în farul din Cap de Barbaria, în punctul cel mai sudic al insulei. Tot Formentera e locul în care Joni Mitchell a scris albumul Blue.