Urmă o tăcere prelungită. Imediat, Helen își dădu seama că erau vești proaste, dar, chiar și așa, tot se simți luată prin surprindere când McAndrew răspunse:
— Cineva a fost înjunghiat mortal în Portswood.
Capitolul 42
Era aproape. Dacă mai putea rezista câteva minute, avea să fie liberă și fără
probleme.
Până acum, totul mersese conform planului. Se oprise pe alee, având grijă să
întindă conservele pe jos, înainte să-și strecoare mâna în punga de plastic sfâșiată și să caute cu degetele înmănușate greutatea liniștitoare a mânerului cuțitului. Totuși, imediat ce-l prinse în mână, auzi pași care se apropiau.
Martin Hill era un om al obișnuințelor și alerga pe aleea pustie cam la aceeași oră în fiecare zi, bucurându-se de intimitatea, izolarea și scurtătura pe care i le oferea. Pauza de prânz și exact aceste caracteristici îi fuseseră de folos și ei, pentru că aleea era locul perfect pentru o ambuscadă. Victima nu bănuise nimic, nici nu era nimeni care să fi asistat la atac când îi înfipsese cuțitul în abdomen, luându-l pe nepregătite.
Acesta era momentul când lucrurile o puteau lua razna, dacă victima s-ar fi opus. Însă bărbatul fusese atât de șocat, că nu numai că nu ripostase, dar nici măcar nu scosese vreun sunet când se prăbușise. Totul se terminase în mai puțin de un minut. Fusese ușor – îngrozitor, dezgustător de ușor.
Rămase privind o clipă, uluită de ce tocmai făcuse, apoi interveni instinctul de supraviețuire. Lăsă cuțitul însângerat să cadă în punga ruptă și-l înfășură
VP - 87
strâns, punând pachetul în sacoșa de cumpărături. Apoi se aplecă și luă de pe jos cutiile de conserve și le aruncă și pe ele în sacoșă, după care plecă în grabă.
Se îndreptă rapid spre capătul de nord al aleii, unde era sigură că nu exista nicio cameră video care s-o trădeze. Își ținu privirea ațintită în față, mergând mai departe cu entuziasm copleșitor și abia când ajunse în capul aleii se simți obligată să arunce o privire înapoi.
Nu se schimbase nimic; Martin Hill zăcea lipsit de viață pe jos, un gigant căzut. Era o priveliște jalnică și, cuprinsă de un sentiment neașteptat de regret, se întoarse, simțind nevoia să se îndepărteze de locul crimei pe care tocmai o comisese. Acum se afla din nou pe strada principală, alarmată să vadă oameni, mașini, viață. Își dădu seama că transpira din greu – simțea umezeala la subraț
și broboanele de sudoare care i se prelingeau pe frunte. Era convinsă că i se citea pe chip vinovăția, că toată lumea se uita la ea, strigându-i în față crima neîndurătoare pe care o comisese. Dar în realitate toți își vedeau de treburile lor, ca și cum nu se întâmplase nimic important.
Își coborî capul și merse mai departe. Avea mașina parcată la câteva străzi mai încolo, la cel mult cinci minute de mers pe jos. Dacă reușea să ajungă până
acolo, dacă putea merge apoi fără să stârnească bănuieli până la locul pe care-l alesese pentru debarasare, atunci o să fie bine.
Traficul era aglomerat în dimineața asta, iar ea trebuia să se oprească la toate trecerile de pietoni, mormăind și îndemnând nerăbdătoare fiecare mașină
să avanseze. Orice secundă pierdută i se părea o eternitate, iar brațul drept și conștiința îi erau împovărate de greutatea cuțitului cuibărit în sacoșa de cumpărături.
— Haide, haide…
Acum apăru o ocazie să traverseze și porni, dar imediat ce ieșise de la adăpost, își dădu seama că a calculat greșit, iar o mașină de pe ultima bandă
venea în viteză spre ea și avea s-o lovească dacă mergea mai departe. Se opri brusc și abia avu timp să facă un pas înapoi înainte ca mașina să treacă în trombă, claxonând. Speriată, mai aruncă o privire spre stânga, dar drumul era liber. După câteva clipe, se afla din nou pe trotuar și se îndepărta, cu speranța că nu observase nimeni incidentul.
Porni mai departe, pe jumătate mergând, pe jumătate alergând într-un galop stângaci. Dacă fugea, ar fi atras prea mult atenția, ar fi dat naștere la bănuieli, dar nici nu reușea să meargă pur și simplu. Merse cât putea de repede, sperând că arată ca un angajat obișnuit care întârzie la o ședință.
Cu fiecare minut care trecea, distanța dintre ea și locul crimei creștea. Cu fiecare stradă pe care o traversa, era puțin mai în siguranță. Încă mai era VP - 88
transpirată, dar răsuflarea i se potolise și ajunse, cu o senzație de ușurare profundă, la Lena Gardens. Mașina ei era parcată în cel mai îndepărtat capăt și curând avea să plece de-aici, în siguranță și nevătămată.
Însă chiar când intră pe stradă, încremeni. Cineva stătea lângă mașina ei, cineva îmbrăcat în uniformă. Îi stătu brusc inima. Era oare posibil să fi fost deja descoperită? Să fie prinsă, arestată, pusă sub acuzare? Îngrozită, încercă să-și controleze panica, să-și găsească vreo urmă de calm și, chiar și în starea ei febrilă, își dădu seama că silueta înaltă de lângă mașina ei nu era polițist, ci un agent de trafic civil.
— Ce naiba…?
Bărbatul se apleca să-i cerceteze roata din față, foarte interesat de poziția ei.
Iar acum înțelese. Dimineață fuseseră mai puține locuri ca de obicei pe stradă, trebuise să parcheze aproape de linia galbenă dublă. Nu era ideal, dar era sigură
că roțile abia dacă atingeau vopseaua galbenă; nu prea era motiv de amendă.
În mod clar, agentul de circulație nu era de acord. Tocmai își scotea camera foto și fotografia numărul de înmatriculare, cauciucul vinovat și poziția mașinii.
Mai rău, se uita la ceas, marcând începutul perioadei de grație de 10 minute după care putea scrie amenda. Doamne, Dumnezeule, acum chiar și fluiera, privind vesel în jur, evident bine dispus.
Se întoarse și se ascunse după un copac, disperată să nu fie văzută. Ce-ar trebui să facă? Să stea și să aștepte până termină el? Nu, n-avea cum să facă
asta, o putea vedea oricine dând târcoale pe o stradă rezidențială aglomerată, ar putea chiar și s-o abordeze, s-o întrebe ce pune la cale. Se simți dintr-odată
sigură că, dacă ar fi oprit-o cineva, ar fi picat testul, n-ar fi fost în stare să mintă
ca să scape, cu cuțitul de bucătărie însângerat legănându-se pe lângă ea. Nu, trebuia să plece de-acolo și să se întoarcă după mașină când avea cale liberă.
Ușurată, se îndepărtă în grabă și se îndreptă din nou în strada principală, dar abia dacă făcuse câțiva pași, când se opri. Aproape că nu-i venea să creadă, dar nu i se năzărea – doi polițiști stăteau acum în drum, la intersecția cu strada principală.
De unde apăruseră? Și ce-aveau de gând? Se simți prinsă între ciocan și nicovală, cu pericole și în față, și în spate. Unul dintre polițiști arunca acum priviri în direcția ei, iar ea se întoarse instinctiv, făcându-și de lucru cu telefonul și încercând disperată să câștige timp. N-avea cum să rămână aici, în văzul tuturor; trebuia să se miște, să plece. Cel mai simplu ar fi fost să traverseze strada și să se îndepărteze, ascunzându-și fața după telefon. Da, asta era. O să
pornească în pas măsurat, calm și hotărât, ca orice navetist de dimineață. Nu-i trebuia decât un pic de tupeu, un pic de control.
VP - 89
