victima fără suflare, cunoștință și, în cele din urmă, fără viață. Helen se înfioră; era o moarte cumplită.
Se ridică și se îndreptă, cercetând aleea. Era o dimineață înăbușitoare, iar ea își îndepărtă cu furie părul de pe față, care i se lipise de obraji. Uitându-se în lungul aleii, Helen își dădu seama că atacatorul alesese bine locul – nicio cameră, nicio fereastră care să dea înspre alee și riscuri foarte mici să fie tulburat. Oare se pitise și așteptase până se apropiase nefericita victimă? Și dacă da, în ce scop? Portofelul bărbatului rămăsese în buzunar, iar iPhone-ul 12
era încă prins pe brațul stâng, cu o pereche de AirPods rămase caraghios în urechi. Ținând cont de toate astea, motivul nu părea să fi fost jaful, și atunci, de ce fusese ucis Hill cu atâta cruzime? Ce avusese de câștigat atacatorul lui?
Rămasă singură cu cadavrul, Helen se simți nesigură pe picioare.
Temperatura creștea constant, pe măsură ce soarele pătrundea în alee, dar nu de-asta se simțea amețită. Era spaimă, o senzație tot mai puternică de panică, pe care o simțea des în ultima vreme.
Chipurile nevinovate ale lui Eve Sutcliffe, Alison Burris și Declan McManus păreau să-i danseze în fața ochilor, amintindu-i de vărsarea de sânge implacabilă. Oare orașul își pierduse mințile? Și dacă da, ce șanse avea Helen să
controleze situația?
Se îndepărtă de cadavru și porni grăbită pe alee, sperând din toată inima că
echipa a reușit să afle ceva, o localizare, un martor, un motiv, orice – dar în realitate păreau la fel de șocați și de nefericiți cum era și ea. Munceau deja din greu la alte anchete, abia se mai târau, iar acum trebuiau să se descurce și cu asta – încă un caz de crimă foarte vizibil.
Helen ridică banda de izolare a perimetrului, se strecură pe sub ea și se întoarse spre echipă, dar chiar atunci dădu peste un chip familiar.
Clic, clic, clic.
Avu nevoie de câteva secunde ca să înțeleagă ce se petrecea și de încă o clipă
ca să se înfurie. În față era Emilia Garanita, înfiptă și hotărâtă să-i facă o poză lui Helen – transpirată, încordată, speriată – cu obiectivul camerei îndreptat spre ea.
— Ce dracu caută asta aici? se răsti Helen spre detectivul-agent Bentham, care părea agitat și jenat.
Clic, clic, clic.
Helen era tentată să-i tragă una peste mâna cu camera și să i-o facă praf pe jos, dar știa că n-ar face decât să pună paie pe foc, așa că trecu nervoasă pe lângă ea.
VP - 93
— Vreun comentariu, detectiv-inspector Grace? Aveți ceva de spus despre această ultimă crimă cumplită?
Helen se întoarse, incapabilă să-și controleze furia.
— Îți atrag atenția că este un loc al crimei. Dacă nu dispari în 30 de secunde…
— Îmi fac meseria, răspunse Emilia, zâmbind larg în timp ce se dădea înapoi.
Măcar una dintre noi, nu?
Lui Helen îi venea s-o pocnească, însă Emilia era conștientă de pericol și-și coborî camera, îndreptându-se cu nonșalanță spre mașină. Helen se întoarse spre Bentham.
— Poate, vă rog, să-mi explice și mie cineva ce naiba se petrece aici? Nu se mai ocupă nimeni de asigurarea locului crimei? Niciun protocol? N-ar fi trebuit să treacă nici de polițiștii în uniformă, cu atât mai puțin de voi…
— A apărut din senin, protestă Bentham. N-am… n-am văzut-o.
— Ăsta nu-i un motiv. Și dacă se mai întâmplă vreodată, o să consider că voi sunteți de vină, toți.
Făcu semn spre toată echipa, care se făcu mică în fața vorbelor ei, părând cu toții nedreptățiți și chiar un pic speriați.
— E cu totul inacceptabil. Un tânăr e mort pe aleea aia și nu știu cum, Emilia Garanita se fâțâie la locul crimei, înainte de criminaliști, înainte de patologi…
adică vouă chiar vi se pare în regulă? Ați uitat tot ce ați învățat la colegiul de poliție?
Acuzația ei, furioasă și agresivă, rămase plutind în aer. Nimeni nu vorbea, nimeni nu se mișca, deși nu era clar dacă de jenă sau de frică. Helen era nehotărâtă – voia să-i ia la rost, să-și descarce toată furia și neliniștea pe ei, dar era conștientă în mod dureros de cât de obosiți erau toți.
— Uite, doar… doar asigurați locul crimei, urmă ea, controlându-și tonul. Și hai să ne apucăm de treabă. Hai să aflăm ce s-a întâmplat aici.
Se îndreptă spre motocicletă, hotărâtă să ajungă la rudele lui Martin Hill cât mai repede. Helen încerca să pară hotărâtă, să pară că ar controla situația, dar știa că numai așa nu era. În fiecare zi de muncă încerca din greu să fie un lider bun, să fie hotărâtă, să-și inspire oamenii, să fie calmă. Dar în ultima vreme uitase cum, nu mai reușea să folosească așa cum trebuie forța și hotărârea pentru care era cândva bine-cunoscută, iar pe parcurs pierdea încrederea oamenilor. Acum, când miza era cât se poate de mare, arăta neliniștită, disperată și speriată.
VP - 94
Capitolul 45
Ținea un ochi pe ei, chiar și în timp ce forma numărul.
Băieții erau bine dispuși azi, plini de viață și gălăgioși, țopăiau prin grădină, râzând și țipând. Priveliștea îl încânta – mai mult decât putea spune –, dar tot îi era teamă că ar putea să năvălească pe neașteptate în casă, ceea ce, desigur, nu-și putea permite. Era o convorbire pentru care trebuia să fie singur.
Robert Downing se îndepărtă de fereastră și-și îndreptă din nou atenția spre telefon. Formase numărul, nu mai trebuia decât să apese pe „apel”. O mișcare simplă, dar tot șovăia. Oare chiar era pregătit? Avea să schimbe pentru totdeauna viața lui și a băieților. Și totuși, ce altă variantă avea? Ar fi fost o nebunie să facă orice altceva. Trebuia să dea telefonul.
Apăsă butonul și așteptă. Aproape că spera să intre direct mesageria, dar apelul se conectă, iar în urechi îi răsună un țârâit monoton. Chiar și acum, tot era tentat să închidă, să-și reducă pierderile și să fugă, dar curajul învinse și rămase pe fir. Un țârâit, două, trei… o să răspundă vreodată?
Iar acum intră mesageria vocală, și îi auzi glasul autoritar și ferm.
— Bună, sunt Helen Grace, vă rog să lăsați un mesaj…
