Cum ai hotărât atunci să mă faci să plec de la Southampton Central.

— Dumnezeule, Joseph, ai halucinații?

— Cum ai încercat să-mi blochezi cariera, m-ai subminat la fiecare pas, mi-ai dat doar sarcini de pălmaș…

— Încetează, Joseph, înainte să spui ceva ce o să regreți.

— M-ai împins pur și simplu să-mi dau demisia. Sindicatul n-o să mai poată

de bucurie și știi de ce? Pentru că eu sunt victima în cazul ăsta, Helen.

Helen îl țintuia cu privirea, rămasă fără cuvinte. Dușmănia lui era șocantă, ca și hotărârea lui să deformeze adevărul ca să servească scopurilor proprii.

— Du-te și fă-mi raport, dacă îndrăznești. Dar dacă o faci, atunci conducerea va afla totul despre legătura ta de doi bani cu un subordonat, abuzul de funcție ca să-mi înăbuși cariera și să mă obligi să plec. Cum ai încălcat toate regulile din manual ca să-ți satisfaci dorințele.

O fixă pe Helen încruntat și conchise:

— O să afle totul.

VP - 113

ZIUA A PATRA

Capitolul 54

Se plimba prin living, cu picioarele desculțe lovind podeaua de lemn lustruit.

În afara zgomotelor obișnuite de dimineață ale camioanelor de gunoi și ale claxoanelor de-afară, pașii ei făceau singurele sunete care spărgeau liniștea de mormânt a casei și răsunau ușor din pereți.

Lilah se opri și privi în jur, la peisajul dureros de familiar și cumva profund străin. Cumpărase casa împreună cu Martin, o decorase împreună cu el, lăsaseră semne și zgârieturi când se certaseră, când făcuseră dragoste, când își văzuseră de viața lor de zi cu zi. Era locul lor, casa lor, iar acum părea cu totul pustie fără el.

În general, el se trezea primul, la ora 7, cu precizia unui ceas, indiferent dacă

se dusese la culcare devreme sau petrecuse până târziu. De multe ori râdea de Lilah, care nu era în stare să se trezească, și de dragostea profundă și de neclintit pe care o avea ea pentru pat. Orice s-ar fi întâmplat, Martin era la mic-dejun când venea și ea împleticindu-se, cu privirea încețoșată și în căutare de cafea.

Uneori o servea, alteori, nu.

Dar în dimineața asta n-avea cine să dea drumul filtrului de cafea, n-avea cu cine să discute evenimentele de aseară. Și atunci, cum să înțeleagă ceva din ele?

Martin nu mai era, rămăsese singură, străduindu-se să priceapă ce se abătuse asupra lui. Sau ce o aștepta pe ea.

Firma îi dăduse concediu medical – n-avuseseră de ales, dată fiind situația, chiar dacă era un moment foarte nepotrivit –, iar poliția îi spusese să rămână în zonă, pentru cazul în care mai aveau nevoie să discute cu ea. Ceea ce însemna că era blocată aici, în casa asta înăbușitor de tăcută, doar cu gândurile ei să-i țină de urât.

Polițista – detectivul-inspector Grace – fusese zgârcită cu detaliile la început, dar Lilah insistase și aflase până la urmă că Martin fusese înjunghiat de trei ori, o dată în stomac și de două ori în piept. Ideea în sine, imaginea unei lame lungi care-i străpungea inima, îi făcuse rău fizic. Relația lor fusese complicată, fracturată – uneori își spusese chiar că-l urăște –, și totuși gândul că a fost VP - 114

atacat așa, că trupul lui a suferit o asemenea agresiune brutală, era mai mult decât cumplit. Ce trebuie să fi simțit când și-a dat seama că se află în pericol de moarte, cât de îngrozit și șocat trebuie să fi fost? Oare murise pe loc sau fusese conștient tot timpul și-și dăduse seama cum se scurge din el forța vitală? Gândul la suferința lui îi aduse lacrimi în ochi, ceea ce o surprinse. Crezuse că nu mai are lacrimi.

Se îndreptă spre canapea și se ghemui acolo, strângând halatul pufos pe lângă corp. Draperiile erau trase, iar reporterii care o hărțuiseră aseară

plecaseră, așa că deocamdată locul ăsta era destul de sigur, coconul și refugiul ei. Nu erau decât ea și aerul ciudat, pustiu. Dacă n-ar fi fost instrucțiunile detectivului-inspector Grace, ar fi încercat să fugă, să se ducă la Durham, să stea cu părinții ei. Vorbiseră un pic aseară și exact asta-i ceruseră să facă. Ce frumos ar fi fost să fie înconjurată de afecțiunea lor lipsită de complicații, să se scalde în dragostea, sprijinul și atașamentul lor!

Dar n-avea nicio speranță. Trebuia să rămână pe loc ca să se ocupe de detaliile practice și sumbre ale morții – să le spună colegilor și prietenilor, să

organizeze înmormântarea, să gestioneze aspectele legale și, cel mai rău, să

stea de vorbă cu mătușa lui Martin.

Asta era partea de care-i era groază, dar care nu putea fi evitată. Avusese o discuție scurtă și încordată cu ea aseară și urma s-o sune din nou dimineață.

Acum trebuia să-i spună toată povestea, adevărul gol-goluț și brutal despre cum fusese ucis nepotul ei. O să fie îngrozitor, chinuitor și cu atât mai rău cu cât toată absurditatea asta era cumplit de inutilă. Mătușa lui Martin nu dăduse niciodată dovadă de dragoste față de el, aducându-i aminte în fiecare zi că e o povară și o neplăcere, punând întotdeauna nevoile copiilor ei înaintea nevoilor lui Martin. Acum o să facă pe ruda îndurerată, profitând de prilej ca să se bucure de suferință și atenție, dar totul o să fie prefăcut. Cu toate acestea, Nessa avea să profite de ocazie ca să lupte în numele lui Martin, să-i apere interesele și moștenirea. Fără îndoială că o să pună sub semnul întrebării rolul lui Lilah în desfășurarea evenimentelor – ce știa, de ce nu l-a protejat pe Martin, de ce nu s-a dus la poliție după telefonul injurios –, dar cel mai rău, o să pună

sub semnul întrebării sentimentele ei față de Martin, făcând remarci despre loialitatea și profunzimea durerii sale. Fără îndoială, asta o să fie partea cea mai grea. Nu doar pentru că o să fie dureros, agresiv și necruțător, ci pentru că

printre răutăți și insulte o să fie și un grăunte de adevăr.

De-asta îi era groază de telefonul ăsta, de-asta își dorea din toată inima să-l poată evita. Pentru că în sufletul ei știa că Nessa avea dreptate – că în ciuda VP - 115

suferinței și durerii, o parte din ea se simțea eliberată și ușurată. O parte din ea se bucura că Martin Hill e mort.

Capitolul 55

— Simți ceva pentru Joseph?

Inspectorul-șef Grace Simmons o cerceta pe Helen cu o privire pătrunzătoare, căutând orice semn de evitare sau duplicitate.

— Nu sunt sigură, răspunse Helen cu sinceritate. Cred că începeam să am o oarecare afecțiune pentru el, îmi plăcea compania lui, dar evident că tot secretul pe care l-a păstrat despre trecut și minciunile despre soție și copil i-au pus capăt.

Simmons a încuviințat gânditoare, dar n-a spus nimic. Era palidă și agitată, în mod clar șocată de ce aflase. Helen nu voise s-o împovăreze cu povestea asta –

nu voise s-o tragă pe vechea ei prietenă în încurcătura ei –, dar după seara de dinainte nu mai avea de ales. Joseph depășise cu mult nivelul de insubordonare; încerca s-o manipuleze, ba nu, încerca s-o șantajeze ca să păstreze tăcerea asupra rebeliunii lui, în timp ce el se ocupa să-i distrugă divizia, o echipă pe care ea o construise în ani de zile.

Nu se punea problema să se lupte cu armele lui, să recurgă la tactici necinstite. Dacă o să fie nevoie, o să vină și astea mai târziu. Primul ei pas era să

se mărturisească, și de aceea solicitase o întrevedere privată cu inspectorul-șef Simmons la prima oră. Era un aliat, un mentor, dar era și șefa ei și era esențial ca această situație să fie gestionată corect, după litera regulamentului. Acesta era motivul pentru care erau închise acum în biroul ei.

— Și ce s-a întâmplat după aceea? întrebă Simmons.

— Păi, i-am spus ce am descoperit și practic a luat-o razna. I-a sărit țandăra, m-a acuzat că am conspirat cu fosta lui nevastă, că-l bârfesc, că-l denigrez.

— Și crezi că reacția lui a fost justificată în vreun fel?

— În ce fel?

— Păi, ai luat legătura cu fosta lui nevastă fără să știe sau să-ți dea permisiunea, i-ai pus întrebări foarte personale despre relația lor, despre detectivul-sergent Hudson. Nu crezi că avea dreptate să se înfurie din cauza încălcării intimității?

— Păi, poate, da…

— Periculos pentru tine și din punct de vedere profesional. Ce s-ar fi întâmplat dacă fosta lui soție se supăra și te reclama?