Hudson se întoarse din nou spre el.

— Spune.

— Atacul rasist de-acum o lună asupra lui Lilah Hill, de la barul Marquee.

Huliganii care au insultat-o au primit toți avertismente și au fost eliberați; apoi, după câteva săptămâni, Martin Hill e victima unor abuzuri cu motivație rasială –

telefoanele, graffitiul…

— Și ce legătură are asta cu Moffat? îl întrerupse Hudson nerăbdător.

— Păi, bătaia a fost instigată de Darren Moorfield, cel mai bun prieten din școală al lui Moffat. Încă mai umblă cu Moffat, face parte din gașca lui.

— Deci chiar dacă Moffat nu l-a atacat personal pe Hill, asta nu înseamnă că

n-a fost instigatorul atacului, adăugă Hudson, preluând ideea.

— Moorfield e un pește mic. N-ar fi avut tupeul sau imaginația să comită o infracțiune gravă. Dar dacă a fost pus? Provocat să arate ce poate? Probabil că

Moorfield i-a povestit lui Moffat despre incidentul de la bar, cum a fost arestat împreună cu prietenii lui din cauza lui Hill. Lui Lee n-avea cum să-i placă, din mai multe motive, așa că…

— E bine, detectiv-agent Reid, toarse Hudson. Și unde-i Moorfield acum?

— Nu știm, deși credem că stă în Freemantle.

— Găsiți-l. Asta să fie prioritatea.

Reid încuviință supus.

— Și imediat ce-l găsim, anunță-mă.

Se uită direct la Reid:

— Pentru că, dacă reușim să-l facem să mărturisească crima, atunci o să-l aducem pe Moffat exact unde vrem noi.

Capitolul 57

Helen trecu pe lângă Hudson, aproape fără să dea niciun semn că

înregistrează prezența lui. Imediat ce intră în centrul de comandă, îl zări înghesuit lângă detectivul-agent Reid, dar era hotărâtă să nu reacționeze. N-o interesa ce puneau la cale și categoric nu voia să facă o scenă. Nu, în ceea ce-i privea pe ceilalți, lucrurile trebuiau să fie ca de obicei. Helen nu putea trăda niciun fel de agitație, slăbiciune sau nesiguranță. Trebuia să transmită

încredere, atitudine de conducător și, esențial, sârguință, așa că merse mai departe spre biroul ei, chiar în timp ce forma din nou un număr pe telefon.

Totuși, ca și înainte, apelul intră direct în căsuța vocală.

— Bună, sunt Robert Downing, lăsați un mesaj.

VP - 119

Așteptă răbdătoare să audă țiuitul, apoi înregistră mesajul: „Robert, sunt tot Helen Grace. Sună-mă”.

Încheie apelul și-și strecură telefonul în buzunar, gândindu-se preocupată la Downing. Păruse hotărât să dea de ea ieri, dar acum nu răspundea. Era ceva curios, dar trebuia să mai aștepte, pentru că atunci când ajunse la biroul ei, Helen o văzu pe detectivul-agent McAndrew făcându-i semne. Dacă polițista cu state vechi simțea vreo jenă că fusese băgată în aceeași oală cu rebelii lui Hudson ieri, nu dădu niciun semn, părând concentrată, ba chiar un pic entuziasmată.

— Ce ai pentru mine? întrebă Helen, venind spre biroul ei.

— Cred că s-ar putea să avem ceva despre cuțit.

Detectivul-agent McAndrew rostise cuvintele ferm, dar încet, ca și cum nu-i venea să creadă că a dat peste o posibilă pistă.

— Spune.

— Păi, știi că ne-ai cerut să ne căutăm cuțitele de bucătărie de opt inchi marca proprie B&O, cumpărate sau furate în ultimele șapte zile…

Helen încuviință.

— Ei bine, am sunat azi-dimineață la toate magazinele. Și unul din Hedge End a găsit asta…

Helen miji ochii la imaginea cenușie neclară. Era o captură de la o cameră de supraveghere, cu imaginea unui raion din B&O, luată de sus, a unei siluete firave, cu șapcă de baseball și jachetă, care pierdea vremea în secțiunea cu tacâmuri.

— Când au făcut inventarul aseară, și-au dat seama că a fost furat un cuțit de opt inchi. Au verificat înregistrarea de la camerele de securitate și…

Porni înregistrarea, iar pe ecran se desfășură spectacolul tăcut, silueta cu șapcă apropiindu-se de rafturile cu cuțite și verificând dacă are cale liberă, după

care strecurase ceva în geantă, în timp ce se prefăcea că se uită la o spatulă.

— Putem să apropiem mai mult?

— Pierdem din rezoluție. Și-a ascuns destul de bine identitatea, dar ne putem da seama că e o femeie, probabil de vreo 30-40 de ani, cu păr blond până la umeri. Și, bineînțeles, ne-am uitat cu atenție la haine…

— A văzut-o cineva din magazin?

— Păi, după asta, se duce la casă, cumpără niște terebentină, dar, cum vezi, fata de la casă abia dacă se uită la ea; e mai interesată de telefon.

— Ai vorbit cu casierița?

— Scurt. „Blondă, vârstă mijlocie, elegantă” e tot ce-a putut.

Helen se gândi, intrigată, apoi întrebă:

VP - 120

— Ceva în parcarea magazinului?

— Nu, pleacă pe jos, ceea ce e interesant, pentru că era cu mașina.

McAndrew mai apăsă câteva taste, afișând o altă imagine.

— Asta e Beaumont Road, la vreo cinci minute de mers pe jos de B&O.