O clipă de tăcere, apoi un semnal ferm. Atunci, asta era ultima ocazie să dea înapoi, dar vorbi rapid și hotărât:
— Helen, bună, sunt Robert Downing. Trebuie să stăm de vorbă.
Capitolul 46
— A început acum o săptămână…
Lilah Hill vorbea rar, ca și cum ar fi făcut un efort să lege un cuvânt de altul.
Era în stare de șoc, tremura din toate încheieturile, vorbea abia auzit și făcea încercări disperate să înțeleagă tragedia cumplită care se abătuse dintr-odată
asupra ei.
— Poți să-mi povestești pas cu pas? Trebuie să știu exact ce s-a întâmplat.
Helen era în fața ei, în casa unde Lilah stătuse împreună cu Martin Hill. Lilah se retrăsese aici după ce primise la serviciu vestea îngrozitoare, iar Helen era nerăbdătoare să vadă dacă nu putea ea să facă vreun pic de lumină în crima brutală din cursul dimineții. Și imediat ce trăsese în fața casei atrăgătoare, văzuse primul indiciu despre ce o aștepta – pe fațadă încă se ghicea urma unei zvastici vopsite de curând.
VP - 95
— Păi, acum vreo săptămână, am primit câteva apeluri ciudate. Nu vorbea nimeni și închidea imediat ce răspundeam la telefon. N-am prea dat importanță
– putea să fie o greșeală sau copii care se prosteau. După aia, acum trei sau patru zile – era pe 10, cred –, situația s-a înrăutățit. Martin a răspuns și o femeie a început să se ia de el, cu injurii rasiste, după care a închis.
Helen notă data și întrebă:
— Credeți că și apelurile de dinainte erau tot de la ea și că și-a făcut „curaj”
poate să-l înjure pe soțul tău?
— Poate.
Lilah ridică din umeri fără vlagă, încă încercând să înțeleagă evenimentele din ultimele zile.
— Cât a durat convorbirea?
— Treizeci de secunde, nu mai mult.
— Au mai fost și altele?
— Nu, în următoarele câteva zile n-a mai fost nimic. Am zis că poate a fost ceva izolat, doar un incident neplăcut și idiot. Dar apoi, acum două zile, ne-am trezit și am găsit… în fine, ai văzut ce-au făcut pe fațada casei.
— Au făcut?
— Mai mulți, unul, nu contează. Nu i-am văzut.
— Și n-a văzut nici vreunul dintre vecini?
— I-am întrebat pe câțiva, dar n-a avut nimeni nimic de spus, am renunțat, nu voiam să insist cu povestea asta.
Helen se gândi o clipă, apoi întrebă:
— Revenind la apelurile telefonice, pot să întreb dacă femeia i-a spus pe nume lui Martin? Știa identitatea persoanei pe care o abuza?
Lilah încuviință.
— Da, categoric. I-a spus pe nume, știa unde stă. A zis că un om ca el n-ar trebui să stea pe o stradă așa frumoasă și „albă”…
Lui Helen îi stătu inima. Orice crimă era o tragedie, dar unele dintre ele aveau impact mai mare ca altele. O crimă cu motivație rasială era ultimul lucru de care avea nevoie acum Southampton.
— Martin a recunoscut vocea?
— Nu cred.
— Poate să fi fost cineva de la bar, cineva implicat în altercație?
— Păi, erau și fete în grup, e posibil…
Glasul i se stinse când înțelese ce sugerase Helen.
— Asta crezi că a fost? întrebă agitată. Că persoana care a dat telefoanele și a scris pe casă a… i-a făcut asta lui Martin?
VP - 96
Lilah se uita drept la Helen, iar furia îi alimenta acum o urmă de control, chiar dacă tot avea lacrimi în ochi.
— Sincer? Habar n-am. Dar e evident că e o posibilitate serioasă. Și ar putea explica și de ce par să-l fi vizat pe el în mod special, și nu pe amândoi. Bănuiesc că Martin n-a avut alte probleme în ultima vreme, nu? Vreo altă altercație sau incidente cu motivație rasială, vreau să zic. În transportul public? Când era prin oraș?
— Nu.
