VP - 116

— Uite, a fost o prostie, recunosc. Și am regretat după aceea, dar a arătat ceva ce am bănuit de la bun început – că Joseph Hudson nu e de încredere și nu-l interesează decât propria persoană, ceea ce era important să știu atât în plan personal, cât și profesional. Nu e jucător de echipă.

— Ceea ce ai fi putut descoperi în timp, prin mijloace mai îndreptățite.

— Da, cu siguranță. Uite, știu că n-ar fi trebuit să am deloc o relație cu el și da, aș fi putut să gestionez lucrurile mai bine…

— Și după aia?

— Păi, ne-am certat și el a plecat, zise Helen, amintindu-și brusc confruntarea amară. Apoi, a venit ancheta Justin Lanning și n-am mai vorbit cu el până la finalizare, când mă recuperam la spital.

— Și cum a fost discuția?

— Profund neplăcută. Am sugerat că poate nu e o idee bună să lucrăm mai departe împreună…

— L-ai amenințat?

— Nu, categoric nu. Am arătat doar că relația noastră – încrederea dintre noi

– e complet distrusă și că n-ar fi bine pentru echipă, mai ales că el ar fi adjunctul meu direct cât e detectivul-sergent Brooks în concediu de maternitate. Am sugerat că ar putea căuta în altă parte un post corespunzător, care să fie potrivit pentru talentele lui, și că o să fac tot ce pot ca să facilitez transferul.

— Și care a fost reacția lui?

— Mi-a spus în termeni categorici că nu pleacă nicăieri. Că pot să plec eu, dacă vreau, dar el rămâne pe loc.

— Și a fost ultima discuție pe tema asta? Înainte de ieri-seară, vreau să zic.

— Da. De-atunci și-a făcut treaba – cel puțin aparent –, a îndeplinit ordine, a urmat piste, dar de fapt și-a cultivat aliați și a încercat să întoarcă polițiști împotriva mea, și-a pus propriile investigații în fața anchetelor mele și în general a încercat să mă submineze la fiecare pas.

— Crezi că o să se ducă la Peters, o să meargă până la vârf, dacă îl demaști? E

dispus la o anchetă disciplinară completă?

Helen se gândi o clipă.

— Da, cred că da. I-ar aduce prejudicii, sigur, în plan profesional. Dar… dar cred că are senzația că acum suntem în război. Cred că ar merge până la capăt.

Părea extrem de ciudat să rostească aceste cuvinte, dar era adevărat. Joseph Hudson se arătase hotărât s-o dea jos, indiferent ce-l costa pe el. Helen ridică

privirea și o văzu pe Simmons cântărind-o, evaluând situația, în mod clar profund tulburată.

VP - 117

— Îmi pare sincer rău pentru ce-am făcut. Relația a fost cu totul necorespunzătoare, iar urmările au fost profund dăunătoare. Mai rău, te-am tras și pe tine în povestea asta, când știu că ai destule pe cap…

— Nu, ai făcut ce trebuia, răspunse Simmons.

— Oricum, am simțit că e important să-ți prezint scuze personal și să explic clar ce s-a întâmplat.

— Cred că înțeleg situația și sunt destul de convinsă că o putem gestiona.

— Nu mă aștept să te lupți în locul meu.

Dar șefa ei ridică mâna, ca s-o reducă la tăcere.

— Nu așa se pune problema, Helen. E vorba de ce trebuie făcut, dar s-o facem inteligent. Tu trebuie să te concentrezi pe munca ta de investigație, pe lucrurile cu adevărat importante.

Făcu o pauză scurtă, după care adăugă:

— O să mă ocup eu de Joseph Hudson.

Capitolul 56

— Ești absolut sigur?

Detectivul-agent Reid se foi pe scaun, stingherit în fața încruntăturii neiertătoare a detectivului-sergent Hudson.

— Da. Am verificat și am răsverificat, e clar că Moffat era la cârciumă când a fost atacat Martin Hill.

— Care?

— The Horse and Groom, pe George Street, lângă docuri.

— Câți martori? întrebă Hudson încruntat.

— Doi.

— Cine?

— Amici de-ai lui.

— Amici infractori?

— Da, dar…

— Ceea ce înseamnă că nu e cazul să le luăm mărturiile drept literă de Evanghelie.

— Sigur că nu, dar capturile de pe camerele video cam confirmă.

Reid îi întinse lui Hudson un print neclar.

— Hainele sunt potrivite, și șapca, și uite, acolo, pe braț, tatuajul cu șarpe…

Hudson se uită înfuriat la imagine, făcându-l pe Reid să continue repede:

— Totuși, nu-s doar vești proaste.

VP - 118