— Clar ea, nu? spuse Helen entuziasmată.

— Categoric. Aceiași pantofi sport, jachetă și șapcă. Părul are aceeași lungime…

— De unde e înregistrarea?

— O cameră de trafic, au avut accidente acolo, și e un fel de scurtătură.

Oricum, o vedem cum urcă în mașina parcată și pleacă și chiar atunci…

— Vedem numărul de înmatriculare, o întrerupse Helen, aplecându-se să

oprească imaginea.

— Exact.

— Cine e?

— Păi, mașina e a unei anume Belinda Raeburn.

În timp ce vorbea, McAndrew afișă o altă pagină. Pe tot ecranul apăru portretul elegant al unei blonde atrăgătoare de vreo 40 de ani, cu păr până la umeri. Helen cercetă atentă imaginea – femeia asta agreabilă, plină de ea, nu părea chiar huliganul rasist tipic.

— Și unde o putem găsi pe această Belinda Raeburn?

— Păi, asta-i partea ciudată, răspunse McAndrew, care în mod evident păstrase pentru final ce era mai bun. E profesor principal de muzică la Milton Downs Ladies’ Academy.

Capitolul 58

Helen trecu prin poarta deschisă, alunecând pe pista lată de asfalt. Limita de viteză era de 30 de kilometri pe oră, oferindu-i ocazia să cerceteze împrejurimile. Ce vedea depășea imaginația; campusul școlii arăta mai mult a hotel de lux decât a instituție de învățământ. Clar nu semăna cu nimic din ce știuse ea în primii ani în sudul Londrei și chiar și în Southampton era considerat un exemplu de excelență, bogăție și inspirație. Din clipa în care pătrundeai pe poartă, parcă intrai în altă lume.

Înființată cu peste 300 de ani în urmă pentru fiii celor de la Amiralitate și ai negustorilor maritimi bogați, acum era o școală secundară prestigioasă, unde era greu să intri – dacă-ți puteai permite taxele. Pe lângă educația de primă

mână, elevii se bucurau și de complexe sportive, centre media și artistice și VP - 121

asistență de top – contactele școlii la Londra, Paris, Washington și chiar și mai departe erau neegalate. Dacă stăteai în Hampshire și aveai bani și ambiție, aici îți trimiteai copiii.

Helen trecu de piscina în aer liber, terenurile de lacrosse și hochei, apoi, încetinind și mai mult, merse pe lângă terenul de crochet aflat chiar în fața intrării principale.

Parcă lângă magnificul portic paladian și intră, pătrunzând într-o lume care i se părea atât de curioasă, de parcă era extraterestră.

— Pot să vă întreb despre ce e vorba?

Secretara școlii era politicoasă, dar prudentă, încrețind din nas în timp ce o măsura pe Helen din cap până în picioare.

— E o problemă polițienească.

Răspunsul lui Helen fusese ferm și, în scurt timp, se puseseră în mișcare, secretara conducând-o în grabă pe coridoarele perfect lustruite ale școlii, ca și cum ar fi fost dornică să n-o lase să stea la vedere.

— E foarte ocupată cu școala muzicală de vară, spuse secretara, parcă

așteptându-se s-o vadă pe Helen dând înapoi. De fapt, chiar acum e în plin seminar de solo.

— O să mă grăbesc cât pot, minți Helen când ajunseră la ușa departamentului de muzică bine dotat.

Intrară, iar ușile grele se închiseră ușor în urma lor. Parcă ar fi pășit într-un cocon, perfect izolat de lumea exterioară. Ce răsfățați și apărați erau elevii, își spuse Helen, și ce lume stranie în care să trăiești – sălile de repetiții erau atât de bine izolate, încât ocupanții lor păreau să cânte la instrumente care nu scoteau niciun sunet.

— E chiar acolo, sala 14…

Helen nu răspunse, deja concentrată asupra misiunii. Secretara puse mâna pe clanță, bătu la ușă și intră, obligând-o pe Helen s-o urmeze.

— Îmi pare rău că vă întrerup, doamnă Raeburn. Dar am… un vizitator pentru dumneavoastră.

Helen trecu pe lângă însoțitoarea ei și ajunse în fața unei blonde drăguțe de patruzeci și ceva de ani, care discuta cu un elev care ținea un clarinet în mână.

Surprinsă, Belinda Raeburn se întoarse spre ele, cu un zâmbet care-i lumina trăsăturile atrăgătoare. Părea surprinsă, dar nu supărată de deranj, privind-o pe Helen cu o curiozitate nestăpânită. Înaltă, frapantă și îmbrăcată cu costum de motociclist, Helen avea de multe ori acest efect asupra oamenilor, însă când își arătă legitimația, zâmbetul profesoarei pieri.

— Detectiv-inspector Helen Grace. Putem sta de vorbă?

VP - 122

Capitolul 59

— Nu sunt eu.

Raeburn bătu agresiv în imaginea de pe camera de supraveghere, consternată și furioasă.

— Cu siguranță seamănă cu dumneavoastră, răspunse Helen cu blândețe.

Înălțimea potrivită, conformația potrivită și din unghiul ăsta, forma feței e identică…

— Da, bine, „seamănă” nu-i totuna cu „e”, ripostă Raeburn, căutând scăpare în semantică.

— Deci spuneți că n-ați fost acum două zile la B&O din Hedge End?

— Vi se pare că arăt a pasionată de bricolaj? Nu merg niciodată în genul ăsta de magazine…

— Nu dumneavoastră ați furat un cuțit de bucătărie?

— Categoric nu. De ce să fac asta? Dacă aveam nevoie de un cuțit de bucătărie nou, îl cumpăram.

O privi pe Helen în ochi, sfidător și provocator.

— Oricum, sper că asta lămurește lucrurile. Și acum, vă rog să mă scuzați…

— Ar trebui să adaug că femeia care a furat cuțitul a fost văzută plecând cu o mașină înmatriculată pe numele dumneavoastră. V-a fost furată mașina?

— Sigur că nu. Am venit cu ea la școală azi-dimineață. Probabil că e o greșeală.

— Nu e nicio greșeală.