— Pot să întreb pentru ce infracțiune este bănuit?
VP - 84
— Tentativă de omor.
De data asta, Blythe arăta de parcă ar fi fost pălmuit.
— Nu, nu, nu se poate… Amar are probleme, dar este un om amabil și blând.
N-ar face rău nici unei muște.
— S-au întâmplat și lucruri mai ciudate, de aceea vă pun întrebarea.
Psihiatrul o privi fără să spună nimic. Era evident că nu e convins și nu era dispus încă să renunțe la vălul care separa profesiile lor.
— Presupun că motivul a fost financiar, adăugă Helen. Are casa ticsită cu produse de lux și îmbrăcăminte de designer, iar cheltuielile depășeau cu mult ce-ar fi putut câștiga în postul de spitalul de pediatrie. Trebuie să adaug că a fost suspendat de curând din funcție, după descoperirea unei fraude majore, sigur era ceva care-l împingea să acumuleze, să cheltuie și să afișeze o anumită
imagine. Orice l-ar fi împins, clar a scăpat de sub control, pentru că era dispus să
încalce legea, poate chiar să comită o crimă, ca să mențină corabia pe linia de plutire. N-am nevoie de la dumneavoastră decât de informație de fond – despre sănătatea lui, despre starea de spirit, dacă ați observat ceva ciudat în comportamentul lui în ultimele săptămâni.
Helen tăcu, fără suflare după tirada la foc automat.
Din fericire, părea să-l fi atins pe doctor, comportamentul lui devenind mai puțin ostil decât în urmă cu câteva momente. Blythe ocoli biroul și se lăsă greoi în scaun, aruncând o privire la fotografia înrămată a unei tinere drăguțe care-i zâmbea. Însă nu ea îi veni în ajutor, ci un springer spaniel drăguț, care-i sări în brațe. Doctorul îl mângâie o clipă, recunoscător pentru momentul de distragere, după care răspunse:
— Ca să fiu sincer, nu sunt sigur că mai sunt multe de adăugat; ați nimerit-o foarte bine. Evident, nu pot să intru în detalii despre sesiunile de terapie, dar vă
pot spune că Amar a luat legătura cu mine acum șase luni și că ne vedeam săptămânal, de obicei joi seara. Cum v-ați dat seama, avea probleme cu cheltuielile. Avea datorii mari, mi-a spus, simțea că a pierdut controlul, nu se putea opri, chiar dacă lucrurile pe care le cumpăra rămâneau de multe ori nefolosite și cu siguranță nu-i ofereau satisfacția la care spera.
— A spus vreodată cum făcea rost de bani?
— Nu, era director de operațiuni la spitalul de copii, am presupus…
— În realitate, era un manager de nivel mediu.
— Bine… Nu știam, răspunse psihiatrul nedumerit. Mă rog, știam că dă mai mulți bani decât câștigă, dar cu siguranță n-a sugerat că ar fi recurs la… la mijloace infracționale ca să-și finanțeze stilul de viață. Dacă ar fi făcut-o, aș fi luat imediat legătura cu poliția. Regulile sunt foarte clare.
VP - 85
— Aveți vreo idee de ce se simțea nevoit să cheltuie așa, să aibă cele mai bune lucruri, hainele cele mai la modă, telefoanele cele mai noi?
Blythe ezită din nou. Era un tânăr atrăgător și coerent, iar Helen își imagina că era o prezență foarte liniștitoare în biroul său elegant, unde puteai veni cu animalul de companie, dar astăzi părea nesigur și deloc în largul lui, jenat să
împărtășească mecanismele intime ale minții suferinde a pacientului, scoțându-i la lumină sufletul.
— E greu de stabilit exact, dar cred că Amar a folosit dintotdeauna banii ca să
câștige – nu, să cumpere – respect. Cred că a început în școală. Fura din poșeta maică-sii ca să se laude cu banii la colegi și, mai târziu, când ieșea cu fete, le dădea daruri luxoase, le ducea la restaurante scumpe, le plimba cu un Mercedes închiriat… și într-un fel funcționa. Oamenii chiar păreau să-l placă. S-a însurat, a cumpărat o casă frumoasă, o mașină scumpă… deși bănuiesc că, în sufletul lui, s-a întrebat tot timpul dacă oamenii îl plac cu adevărat.
— Sau dacă stau cu el doar pentru bani.
— Exact.
— Ce poate determina așa ceva?
— În principiu, lipsa cronică de stimă de sine. Deși mă tem că n-am fost niciodată nici măcar pe aproape să-mi dau seama care era baza acestei anxietăți. N-am lucrat destul timp împreună.
— Dar ați spus că făceați progrese?
— Da. Când a venit la mine, Amar era foarte deprimat, nu putea scăpa de anxietate decât cheltuind și mai mult și afundându-se tot mai adânc în probleme. Am reușit să controlăm asta, să stabilizăm situația.
— Dar tot nu era bine?
— Sigur. Era un comportament învățat, ceva ce făcea din copilărie. Trebuie să înțelegeți că atunci când cineva ia hotărârea să meargă la un psihiatru, de multe ori caută o soluție rapidă. Vrea să fluturi bagheta magică și să faci să
dispară totul. Dar nu merge așa. Rezolvarea unor probleme de o asemenea magnitudine necesită luni sau chiar ani de lucru și terapie cognitiv-comportamentală, susținute de medicație, grupuri de sprijin, angajamente publice și așa mai departe. Nu e ceva ușor, chiar nu e, mai ales dacă-ți ascunzi problemele și de familie, și de prieteni și mă tem că noi eram abia la început.
Glasul lui Blythe se stinse, înțelesese în sfârșit realitatea morții pacientului său. Helen își dădea seama că psihiatrul se retrage în sine, resimțind întreaga povară a responsabilității și a eșecului său, așa că-i mai puse câteva întrebări de sondare, apoi plecă. Obținuse ce voia, o imagine clară a plasei care se strânsese încet-încet în jurul nefericitului Amar. Era intrigată în special de faptul că
VP - 86
managerul ceruse ajutor profesionist cam în perioada în care spitalul anunțase ancheta internă pentru achizițiile post-Covid. Oare văzuse catastrofa care se apropia? Spera că ar putea să-și acopere cumva urmele, să-și controleze cheltuielile și poate s-o ia de la capăt? Părea probabil, dar sigur că acum n-aveau să fie siguri niciodată.
Helen coborî scările, deschise ușa și ieși în strada liniștită, care fusese mărginită cândva de grajduri. O lovi un val de căldură și simți diferența mare față de interiorul cu aer condiționat. Își scoase jacheta și porni în grabă spre motocicletă, ridicând șaua ca să arunce înăuntru haina de piele, însă chiar atunci începu să-i vibreze telefonul.
Îl scoase și văzu că era un apel de la agenta McAndrew.
— Bună, Ellie. Ce s-a întâmplat?
