Arnold ridică din umeri.
— Pe aici nu prea sunt lucruri care să merite furate, aşa că nu se cheltuie niciun ban pe proceduri complexe de acces, camere de
271
supraveghere sau paznici permanenţi.
— Poate că nu avem arme, droguri sau un seif, dar cu siguranţă avem obiecte care se pot transforma în cash în afara bastoanelor, nu?
Arnold rânji.
— Mai bine ai verifica dacă mai ai computerul.
Harry plecă spre biroul lui. Constată că încăperea părea intactă, se aşeză pe scaun şi se întrebă ce să facă. Seara fusese rezervată pentru corectarea lucrărilor, iar acasă îl aşteptau doar umbre. Ca un răspuns la frământarea lui, începu să-i vibreze telefonul mobil.
— Katrine?
Părea emoţionată.
— Bună. Am dat de ceva. Îţi aduci aminte că ţi-am povestit că Beate şi cu mine am vorbit cu Irja, femeia care i-a închiriat apartamentul de la subsol lui Valentin?
— Cea care i-a oferit un alibi fals?
— Da. A spus că a găsit nişte poze în acel apartament. Poze cu violuri şi abuzuri. A recunoscut întruna dintre poze pantofii lui şi tapetul din dormitor.
— Mhm. Vrei să spui…
— …că nu e foarte probabil, dar e posibil ca locul ăla să fie o scenă a unei crime. Am luat legătura cu noii proprietari şi am aflat că ei locuiesc în apropiere, în vreme ce casa aceea este renovată. Dar nu se supără dacă
împrumutăm cheia ca să aruncăm o privire.
— Credeam că am căzut de acord că nu-l mai căutăm pe Valentin.
— Eu credeam că am căzut de acord să căutăm acolo unde e lumină.
— Touché, isteaţo. Vinderen se află practic în vecinătate. Ai şi o adresă?
Harry primi adresa exactă.
— Asta înseamnă o distanţă de străbătut la pas. Plec chiar acum într-acolo. Vii şi tu?
— Da, dar am fost atât de încordată, că am uitat să mănânc.
— Bine. Vino când eşti gata.
Ceasul arăta 20:45 când Harry intră pe aleea de pavele către casa pustie. Lângă zid se vedeau cutii de vopsea folosite, role de plastic şi scânduri care ieşeau în afară de sub pânze de protecţie. Coborî treptele
272
înguste de piatră, cum îl instruiseră proprietarii, şi traversă dalele din spate. Descuie uşa de la apartamentul de la subsol şi se trezi imediat asaltat de miros de clei şi vopsea. Simţi însă şi un alt iz, un iz despre care proprietarii vorbiseră şi care era unul dintre motivele pentru care hotărâseră să înceapă lucrările de renovare. Spuseseră că nu-şi pot da seama de unde provine mirosul, însă se regăsea în întreaga casă.
Aduseseră şi un inspector sanitar, însă acesta le spusese că un asemenea iz puternic nu putea proveni decât de la nişte rozătoare moarte, intrate în putrefacţie, şi că, probabil, era nevoie de scoaterea podelelor şi de răzuirea pereţilor până la tencuială ca să se descopere exact cauza.
Harry aprinse lumina. Peste podeaua din hol era întinsă o foaie transparentă din plastic, acoperită cu urme cenuşii de bocanci de lucru şi cutii de lemn pline cu unelte, ciocane, răngi şi burghie pătate de vopsea.
Unele plăci fuseseră scoase de pe pereţi, astfel că prin găurile rămase se vedea izolaţia. Pe lângă holul mare, apartamentul mai avea o bucătărie mică, o baie şi un living cu o draperie care ascundea intrarea în dormitor.
Era clar că renovarea nu ajunsese încă la dormitor; acesta era folosit pentru depozitarea mobilierului din celelalte încăperi. Pentru protejarea mobilierului de praf, draperia din material textil fusese scoasă şi înlocuită
cu o draperie groasă, mată, din plastic, care îi amintea lui Harry de depozite frigorifice, abatoare şi scene sigilate ale crimelor.
Inspiră mirosul de solvenţi şi putreziciune. Şi ajunse la aceeaşi concluzie cu inspectorul sanitar, că acolo nu era vorba de un singur rozător mic şi mort.
Patul fusese tras în colţ ca să se facă mai mult loc pentru mobilă, iar încăperea era atât de plină, încât era greu să-ţi formezi o impresie asupra modului exact în care fusese comis violul şi felului în care fusese fotografiată fata. Katrine spusese că se putea duce la Irja în caz că ea le putea oferi detalii suplimentare, însă dacă acest Valentin era ucigaşul de poliţişti, un lucru era sigur pentru Harry: nu lăsase dovezi care să-l implice direct. Harry cercetă cu privirea încăperea de la podea până în tavan şi înapoi, văzându-şi silueta reflectată în geamul ferestrei, uitându-se spre întunericul din grădină. Camera emana o atmosferă claustrofobică, însă, dacă chiar era scena unei crime, nu-i spunea nimic. Oricum, trecuse prea multă vreme, se întâmplaseră mult prea multe lucruri acolo între timp şi tot ce mai rămăsese era tapetul. Şi mirosul.
273
Harry îşi lăsă privirea să se îndrepte înapoi spre tavan. Şi-o menţinu acolo. Senzaţie de claustrofobie. Oare de ce avea o astfel de senzaţie acolo, şi nu în living? Se întinse cât putu de mult cu braţul spre tavan.
Atingea tavanul cu buricele degetelor. Gips-carton. Se întoarse în living şi procedă la fel. Fără să mai poată atinge tavanul.
Tavanul dormitorului fusese coborât. O procedură tipică pentru anii 1970, când oamenii încercau astfel să-şi reducă costurile cu încălzirea. Iar între vechiul tavan şi cel nou se crea astfel un spaţiu. Un spaţiu în care se putea ascunde ceva.
Harry se duse în hol, luă o rangă dintr-o cutie cu unelte şi reveni în dormitor. Încremeni când privirea îi căzu asupra ferestrei. Ştia că ochiul reacţionează automat la mişcare. Rămase nemişcat câteva secunde, privind şi ascultând. Nimic.
Harry se concentră din nou asupra tavanului. Nu vedea niciun loc unde să introducă ranga, însă cu plăcile de gips-carton nu era o problemă, tot ce avea de făcut era să taie o secţiune largă, după care să înlocuiască
