— Înţeleg. Şi ce e rău în asta? Chiar tu ai spus că ai nevoie de mai multe resurse.
— Practic ar însemna că el ar deveni de facto şeful poliţiei, iar eu aş
deveni omul care face cafele. Ar însemna un vot de neîncredere pe care nu-l pot accepta. În mod cert îţi dai seama de asta.
— Dar e doar ceva temporar, nu?
— Şi după aceea? După ce cazul e rezolvat cu el la cârmă? Crezi că va spune consiliul că îmi pot relua slujba odată ce situaţia s-a rezolvat? Au!
— Scuze, dar e doar punctul ăsta. Încearcă să te relaxezi, dragule.
— Asta e răzbunarea ei, evident, să ştii. Femei abandonate… auu!
— Of, am atins din nou acel punct dureros? Mikael se scutură de mâinile ei.
— Cel mai rău e că nu am ce să fac. Ea se pricepe la jocul ăsta; eu sunt doar un începător. Dacă aş fi avut un pic de timp la dispoziţie ca să
construiesc nişte alianţe, să văd cine scarpină spinarea cui…
— Va trebui să te foloseşti de aliaţii pe care îi ai, zise Ulla.
— Toţi aliaţii importanţi se găsesc în jumătatea ei de teren, replică
Mikael. Nemernicii de politicieni nu se gândesc la rezultate la fel ca noi.
Pentru ei totul se rezumă la voturi, la felul cum arată lucrurile pentru votanţii ăia idioţi.
Mikael îşi plecă capul. Mâinile ei începuseră să lucreze din nou. Cu mai multă blândeţe de data aceasta. Îl masau, îi mângâiau părul. Iar când el fu pe punctul să se relaxeze, mintea lui puse frână brusc şi reveni la ce spusese ea mai devreme. Foloseşte aliaţii pe care îi ai.
Harry era orbit. Îi dăduse automat drumul lui Silje şi se răsucise.
Draperia din plastic fusese trasă într-o parte şi el ajunse să privească fix o lumină albă. Îşi ridică palmele deasupra ochilor.
— Scuze, rosti o voce cunoscută, după care lumina coborî. Am adus o lanternă. Nu credeam că tu…
Harry gemu.
— Isuse, Katrine, m-ai speriat! Ăă… adică ne-ai speriat.
— Ah, da, nu e ea studenta… te-am văzut la PHS.
279
— Nu mai sunt acolo.
Vocea lui Silje părea complet netulburată, aproape ca şi cum ea ar fi fost plictisită.
— Da? Şi ce faci…?
— Mută mobilă, interveni Harry, cu un gest scurt de adulmecare din nas şi arătând spre spărtura din tavan. Încercam să găsesc ceva mai solid pe care să stau.
— E o scară afară, zise Katrine.
— Da? Mă duc să o aduc.
Harry se năpusti pe lângă Katrine şi ieşi prin living. La naiba, la naiba, la naiba!
Scara era lângă peretele dintre cutiile de vopsea.
Când se întoarse în încăpere era linişte deplină. Harry îndepărtă
scaunul de care se folosise şi poziţionă scara de aluminiu sub spărtură.
Niciun indiciu că cele două îşi vorbiseră în lipsa lui. Erau doar nişte femei cu braţele încrucişate şi feţele lipsite de orice expresie.
— Ce e cu putoarea asta? întrebă Katrine.
— Dă-mi lanterna, ripostă Harry, urcându-se pe scară.
Rupse încă o bucată de rigips, vârî lanterna înăuntru, apoi îşi băgă
capul. Întinse mâna după drujba verde. Lama era ruptă. O apucă cu două
degete şi i-o pasă lui Katrine.
— Atenţie. S-ar putea să mai aibă amprente pe ea.
Lumină din nou cu lanterna în gaura din tavan. Se uită cu atenţie.
