a lui Harry. Fusta şi bluza roşii ieşeau în evidenţă ca două pete imense de sânge pe fundalul imaginilor mari şi vechi cu oraşul Oslo de pe peretele din spatele ei. Doar gura îi era mai roşie decât hainele. Harry se aşeză

vizavi de ea.

— Salut, zise el.

— Salut, răspunse ea.

 343 

38

— Îţi mulţumesc că ai venit aşa de repede, zise Harry.

— Am ajuns acum o jumătate de oră, replică Silje, arătând spre paharul gol din faţa ei.

— Cumva am…? începu Harry, uitându-se la ceas.

— Absolut deloc. Doar că eu nu mai puteam aştepta.

— Harry?

Harry îşi ridică privirea.

— Bună, Rita. Astăzi nu iau nimic.

Chelneriţa plecă.

— Ocupat? întrebă Silje.

Stătea ţeapănă pe scaun, cu braţele încrucişate şi un chip care se tot transforma din drăgălaş în altceva, aproape de o urâţenie sinistră.

Constantă era doar intensitatea privirii ei. Harry avea impresia că putea observa orice schimbare cât de mică de dispoziţie sau emoţie în acea privire. Probabil că fusese orb înainte. Deoarece acum nu putea vedea decât acea intensitate a privirii şi nimic altceva. Dorinţa pentru Dumnezeu ştie ce. Nu era vorba doar de ce dorea ea pentru o noapte, o oră, zece minute de sex brutal, lucrurile nu erau aşa de simple.

— Am vrut să discut cu tine pentru că ai fost de gardă la Rikshospital.

— Am vorbit deja cu poliţiştii despre asta.

— Despre ce?

— Anton Mittet mi-a spus ceva înainte de a fi ucis. Ceva legat de o ceartă cu cineva sau despre relaţia cu cineva de la spital. Dar le-am spus poliţiştilor că ăsta nu a fost un caz de crimă izolat comisă de vreun soţ

gelos, aici a fost ucigaşul de poliţişti. S-au pus toate cap la cap, nu? Am citit multe despre crimele în serie, aşa cum probabil ai observat în timpul cursurilor tale.

— Nu există cursuri despre crime în serie, Silje. Mă întrebam dacă ai văzut pe cineva venind sau plecând cât ai stat acolo, cineva sau ceva nepotrivit rutinei, care te-a alertat, pe scurt, ceva care…

— …nu ar fi trebuit să fie acolo?

Silje zâmbi. Dinţi albi de fiinţă tânără. Doi dintre ei uşor strâmbi.

— Asta e din cursul tău.

 344 

Spate arcuit mai mult decât necesar.

— Ei bine? făcu Harry.

— Crezi că pacientul a fost ucis şi că Mittet a fost amestecat în asta, nu?

Silje îşi înclinase capul, îşi etala decolteul şi Harry se întrebă dacă juca teatru ori chiar era atât de sigură pe sine. Sau dacă nu cumva era doar o fiinţă profund tulburată care încerca să imite ceea ce considera a fi un comportament normal, dar o făcea uşor eronat.

— Da, aşa e. Crezi că Mittet a fost ucis după aceea, pentru că ştia prea multe. Şi că ucigaşul a mascat crima făcând-o să semene cu una dintre crimele comise împotriva poliţiştilor?

— Nu, dacă ar fi fost ucis de astfel de oameni, cadavrul lui ar fi fost aruncat în mare cu greutăţi în buzunare. Gândeşte-te bine, Silje.

Concentrează-te.

Silje inspiră adânc şi Harry evită să se uite la pieptul ei care se umfla. Ea încercă să-i surprindă privirea, dar el îşi plecă capul şi se scărpină pe gât.

Aştepta.

— Nu, n-a fost nimeni, zise ea în cele din urmă. Aceeaşi rutină. A venit un nou asistent anestezist, dar a dispărut după una sau două vizite.

— Bine, rosti Harry, băgându-şi mâna în buzunarul de la haină. Ce ştii de cel din stânga?

Pusese o fotografie pe masă. Găsise imaginea online, puteai vedea un Truls Berntsen mai tânăr stând în stânga lui Mikael Bellman lângă secţia de poliţie Stovner.

Silje o studie.

— Nu, nu l-am văzut niciodată la spital, dar cel din dreapta…

— L-ai văzut acolo? o întrerupse Harry.

— Nu, nu, doar mă întrebam dacă nu cumva e…

— Da, el e, şeful poliţiei, replică Harry.

Dădu să ia înapoi poza de pe masă, dar Silje îşi lăsă mâna peste ea.

— Harry?

Harry simţi căldura emanând din palma ei moale. Ca o aşteptare.

— I-am mai văzut. Împreună. Cum îl cheamă pe celălalt?

— Truls Berntsen. Unde anume?

— Erau împreună în poligonul din Økern, nu cu multă vreme în urmă.