După ce îl lăsă pe Paul Stavnes să intre, Ståle îşi reluă poziţia din spatele biroului, în vreme ce pacientul se duse într-un colţ ca să se schimbe cu un tricou uscat. Ståle folosi ocazia ca să caşte fără reţineri, apoi ca să tragă sertarul de sus al biroului în afară şi să-şi pună acolo telefonul mobil, astfel încât să-l vadă cu uşurinţă. După aceea îşi înălţă
privirea. Se uită la spatele gol al pacientului său. După ce Stavnes începuse să vină cu bicicleta la şedinţele de terapie, devenise un obicei să se schimbe de tricou în cabinetul psihoterapeutului. Întotdeauna cu spatele întors. Singura schimbare acum era aceea că fereastra unde fumase Harry era încă deschisă. Lumina cădea de aşa manieră încât Ståle Aune vedea
285
acum pieptul gol al lui Paul Stavnes reflectat în geam.
Stavnes îşi trase rapid tricoul şi se întoarse.
— Şedinţele tale trebuie…
— …mai bine cronometrate, i-o luă înainte Ståle. Sunt de acord. Nu se va mai întâmpla.
Stavnes îşi ridică privirea.
— E vreo problemă?
— Absolut niciuna. Doar că m-am sculat un pic mai devreme ca de obicei. Ai putea să laşi fereastra deschisă ca să avem un pic de aer aici?
— Dar aici e mult aer.
— Cum vrei.
Stavnes era pe punctul de a închide fereastra. După care se opri.
Rămase privind lung la fereastră. Se întoarse încet către Ståle. Pe chipul lui apăru un rânjet.
— Îţi vine greu să respiri, Aune?
Ståle Aune simţi durere în piept şi în braţe. Simptome cunoscute ale infarctului. Doar că acum nu era vorba de un infarct. Ci de frică pură şi neţinută în frâu.
Ståle Aune se luptă cu sine ca să vorbească pe ton coborât, calm.
— Data trecută, am vorbit din nou despre tine ascultând Dark Side of the Moon. Tatăl tău a venit în cameră şi a închis staţia de amplificare, iar tu te-ai uitat cum luminiţa roşie se stinge lent, aşa cum şi fata la care te gândeai a murit.
— Am spus că a amuţit, replică iritat Paul Stavnes. N-am zis că a murit.
E altceva.
— Da, aşa e, zise Ståle Aune, căutând cu mâna telefonul din sertar. Ţi-ai dorit ca ea să fi vorbit?
— Nu ştiu. Transpiri. Nu te simţi bine, doctore?
Din nou tonul ăla batjocoritor şi rânjetul subţire, respingător.
— Mă simt bine, mersi.
Degetele lui Ståle atinseră telefonul. Trebuia să-l facă pe pacient să
vorbească încontinuu ca să nu fie auzit când apăsa tastele telefonului.
— N-am discutat despre căsnicia ta. Ce-mi poţi spune despre soţia ta?
— Nu prea multe. De ce vrei să vorbim despre ea?
— O persoană apropiată. Par să-ţi displacă oamenii apropiaţi de tine. Ai folosit termenul dispreţuit.
286
— Aşadar, ai fost cât de cât atent? zise el, cu un râset scurt şi înfundat.
Eu dispreţuiesc oamenii, cei mai mulţi sunt slabi, proşti şi se plâng de lipsă
de noroc. Zero din trei. Ia spune-mi, ai lămurit chestia cu X?
— Cum?
— Poliţistul ăla. Poponarul care a încercat să sărute un alt poliţist la toaletă. Şi-a revenit?
— Nu chiar.
Ståle Aune apăsă tastele, blestemându-şi degetele groase ca nişte cârnaţi, pe care le simţea şi mai umflate din pricina încordării.
— Deci dacă tu crezi că sunt ca el, de ce crezi că mă poţi rezolva pe mine?
— X era schizofrenic. Auzea voci.
