— Păi, asta e şi ideea.

Amicul lui din copilărie îşi dezgoli dinţii galbeni şi scutură din cap, măturând tetiera cu părul lui strâns într-o coadă subţire.

Harry îşi aprinse o ţigară.

— Şi când îmi aduc aminte că te-am rugat să-mi fii cavaler de onoare…

— Cavalerul de onoare trebuie să aibă capul la el, Harry, iar o nuntă

fără să te faci praf e la fel de inutilă ca apa tonică fără gin.

— Bine, dar nu îţi cer îndrumare conjugală.

— Atunci varsă, Eikeland te ascultă.

Fumul îi înţepa gâtul lui Harry. Mucoasele nu mai erau obişnuite cu două pachete de ţigări pe zi. Iar Harry ştia prea bine că Øystein nu-i putea da niciun sfat nici în privinţa cazului. Niciun sfat bun, oricum. Logica cu

 358 

care venise de acasă şi principiile personale formau un stil de viaţă atât de disfuncţional încât îi putea tenta doar pe cei cu interese aparte. Stâlpii de susţinere ai universului eikelandian erau alcătuiţi din alcool, burlăcie, femei de cea mai joasă speţă, un nivel intelectual interesant, care din nefericire era în plin declin, o oarecare mândrie şi capacitatea de a râde în faţa vieţii şi a diavolului, pe care chiar şi Harry se vedea nevoit să o admire.

Harry inspiră adânc.

— Eu bănuiesc că în spatele tuturor acestor crime împotriva poliţiştilor se află un ofiţer de poliţie.

— Atunci bagă-l la bulău, zise Øystein, culegând un fir de tutun de pe vârful limbii, după care se opri brusc.

— Ai zis cumva crime împotriva poliţiştilor? Ca în crimele comise împotriva poliţiştilor?

— Da. Problema e că dacă îl arestez, o să mă tragă şi pe mine după el.

— Cum adică?

— Poate dovedi că eu l-am omorât pe rusul ăla din barul Come As You Are.

Øystein făcu ochii mari în oglinda retrovizoare.

— Ai lichidat un rus?

— Deci, ce fac? Îl arestez şi mă duc după el? Caz în care Rakel nu mai are soţ şi Oleg nu mai are tată?

— De acord.

— De acord cu ce?

— De acord că ar trebui să îi foloseşti pe ei doi ca paravan. Foarte inteligent să ai un asemenea pretext filantropic în mânecă. Atunci dormi mult mai bine. Am susţinut mereu aşa ceva. Mai ţii minte când furam mere şi eu am şters-o şi l-am lăsat pe Tresko să se confrunte cu stihiile?

Bineînţeles că nu putea fugi atât de repede la greutatea lui. Mi-am zis că

Tresko avea mai multă nevoie de o săpuneală ca mine, ca să-l călească

moral, ca să-l îndrepte în direcţia corectă. Într-acolo voia el să se îndrepte cu adevărat, către ţara gardurilor verzi, nu? Iar eu voiam să fiu bandit, nu?

Ce-mi trebuia mie bătaie pentru câteva amărâte de mere?

— N-am de gând să-i las pe alţii s-o încaseze în locul meu, Øystein.

— Dar dacă tipul ăsta mai lichidează câţiva copoi, şi tu ştii că l-ai fi putut opri?

 359 

— Asta e şi ideea, zise Harry, suflând fumul spre plăcuta cu Fumatul Interzis.

Øystein se uită lung la amicul lui.

— Nu face asta, Harry…

— Să nu fac ce anume?

— Nu… Nu vreau să mai aud despre asta. Pur şi simplu nu o face.

Øystein coborî geamul portierei şi aruncă afară ce rămăsese din ţigara lui artizanală, vreo doi centimetri de hârtie specială Rizla pătată cu scuipat.

— Ei bine, cea mai laşă opţiune e să nu fac nimic. Să-mi spun că n-am o dovadă concludentă, ceea ce, apropo, e adevărat. Să mă prefac orb. Dar poate trăi un om cu aşa ceva, Øystein?

— Cu siguranţă, da. Dar tu eşti cam ciudat, Harry. Tu poţi trăi cu aşa ceva?

— În mod normal, nu. Dar, cum am spus, sunt şi alte lucruri de luat în calcul acum.

— Nu-l pot aresta ceilalţi ofiţeri?

— Tipul ăsta o folosească tot ce ştie despre oricine din poliţie ca să-şi negocieze o pedeapsă redusă. A lucrat ca arzător de dovezi şi detectiv şi cunoaşte toate trucurile meseriei. În plus, o să fie salvat de şeful poliţiei.

Cei doi ştiu prea multe unul despre celălalt.

Øystein luă pachetul de ţigări al lui Harry.

— Ştii ceva, Harry? Mie mi se pare că ai venit ca să obţii binecuvântarea pentru crimă. Mai ştie şi altcineva ce ai de gând?

Harry clătină din cap.

— Nici măcar echipa mea de detectivi.

Øystein scoase o ţigară din pachet, pe care şi-o aprinse cu propria brichetă.

— Harry.

— Da.