— Dacă încerci ceva, cuţitul ăsta va pătrunde mai adânc în rinichiul tău.
Harry grăbi pasul. Nu simţea sângele, căci acesta avea aceeaşi temperatură cu pielea, însă ştia că îi şiroieşte deja pe sub cămaşă.
Ajunseră la parter, unde Valentin deschise uşa cu piciorul şi îl împinse pe Harry afară, fără ca arma să se dezlipească o clipă de corpul lui.
Erau pe Sporveisgata. Harry auzi sirenele. Spre ei venea un bărbat cu ochelari de soare şi un câine. Omul trecu fără să le arunce vreo privire, în vreme ce bastonul lui alb de orb bătea în asfalt ca o castanietă.
— Stai aici, zise Valentin, arătând spre un indicator de parcare interzisă
cu o bicicletă prinsă de stâlp.
Harry rămase lângă stâlp. Cămaşa lui devenise lipicioasă, iar durerea părea să capete o viaţă proprie. Cuţitul îi apăsa spatele. Auzi zgomot de chei şi de lanţ de prindere a bicicletei. Sirenele se apropiau. Apoi cuţitul dispăru din spatele lui. Însă, înainte ca Harry să reacţioneze şi să sară în lateral, capul lui fu tras pe spate şi i se prinse ceva de gât. Văzu stele verzi când capul lui fu izbit de stâlp şi se trezi căutând cu disperare aerul. Cheile zăngăniră din nou. Apoi presiunea slăbi în intensitate şi Harry îşi ridică
instinctiv mâna şi introduse două degete între gât şi ceea ce îl ţinea pe loc.
La naiba.
Valentin trecu prin faţa lui, călare pe bicicletă. Îşi puse ochelarii, îl salută cu două degete la cască şi împinse cu putere în pedale.
Harry urmări rucsacul negru dispărând în josul străzii. Sirenele erau probabil la doar două străzi distanţă. Un ciclist trecu prin apropiere. Cască, rucsac negru. Apoi încă unul. Fără cască, dar cu rucsac negru. Apoi altul.
La dracu’, la dracu’, la dracu’. Sirenele de poliţie sunau acum de parcă
urlau în capul lui. Harry închise ochii şi se gândi la vechiul puzzle logic grecesc care spunea că, dacă se apropie ceva care e la un kilometru depărtare, apoi la o jumătate de kilometru, apoi la o treime de kilometru, la un sfert de kilometru, la o sutime de kilometru, şi dacă e adevărat că o secvenţă de numere este infinită, atunci acel ceva nu avea să ajungă
niciodată la destinaţie.
293
32
— Deci ai stat aşa, legat de un stâlp, cu un antifurt de bicicletă în jurul gâtului? întrebă, plin de neîncredere, Bjørn Holm.
— Un blestemat de indicator de parcare interzisă, răspunse Harry, uitându-se în ceaşca goală de cafea.
— Ce ironie, rosti Katrine.
— Au fost nevoiţi să trimită pe cineva după nişte cleşti pentru cabluri electrice.
Uşa de la Boiler Room se deschise şi înăuntru apăru Gunnar Hagen.
— Tocmai am aflat vestea. Ce se întâmplă?
— Maşinile de patrulare scotocesc zona în căutarea lui, răspunse Katrine. Toţi bicicliştii sunt opriţi şi percheziţionaţi.
— Asta chiar dacă până acum el s-a descotorosit probabil de bicicletă şi e într-un taxi sau în vreun mijloc de transport public, zise Harry. Valentin e în multe feluri, dar nu e idiot.
Şeful Serviciului de Investigaţii Criminale se prăbuşi, cu răsuflarea întretăiată, pe un scaun.
— A lăsat în urmă vreun indiciu?
Tăcere.
Gunnar Hagen privi surprins la zidul de chipuri acuzatoare.
— Ce e?
Harry tuşi.
— Stai pe scaunul lui Beate.
— Zău?
Hagen sări în picioare.
— Şi-a abandonat borseta, zise Harry. Bjørn a trimis-o la Krimteknisk.
— Sudoare, păr, tot tacâmul, zise Bjørn. Probabil că ni se va confirma într-o zi sau două că Paul Stavnes şi Valentin Gjertsen sunt una şi aceeaşi persoană.
— Altceva în borsetă? întrebă Hagen.
— Fără portofel, telefon mobil, carneţel sau calendar pe care să apară
planurile pentru viitoarele crime, răspunse Harry. Doar asta.
Hagen luă obiectul şi se uită cu atenţie la ce îi dăduse Harry. O cutie mică din plastic, închisă, care conţinea trei beţişoare de urechi.
294
