Ståle încercă să se concentreze asupra condusului. Îşi simţea respiraţia greoaie, nările arzând şi pieptul îngreunat. Ştia că în acea zi avea să fie un terapeut şi mai prost decât de obicei.

Harry ieşi pe uşă în strada aglomerată, pe unde treceau oameni, biciclete, maşini şi tramvaie. Clipi de câteva ori în lumina puternică după

tot întunericul dinăuntru, urmări cu privirea agitaţia fără sens din jur şi şuvoiul de oameni care habar n-aveau că la doar câţiva metri se petrecuse o moarte la fel de lipsită de sens, o fiinţă aşezată pe un scaun cu fund de plastic topit şi care acum apărea sub forma cadavrului înnegrit al unei fete. N-aveau nici cea mai vagă idee cine era victima. Mă rog, Harry avea o idee, dar nu îndrăznea să meargă până la capăt. Inspiră adânc de câteva ori şi o duse la capăt în mintea lui. După care o sună pe Katrine, pe care o trimisese înapoi în Boiler Room ca să îi ajute de la computerul ei.

— Încă nicio dispariţie raportată? întrebă el.

— Nu.

— Bine. Verifică ce detectivi au fiice cu vârstă între opt şi şaisprezece ani. Începe cu cei care au lucrat la cazul Kalsnes. Dacă dai peste vreunul, sună-l şi întreabă-l dacă şi-a văzut fiica azi. Procedează cu grijă.

— Am înţeles.

Harry încheie apelul.

Bjørn ieşi şi se postă lângă el. Avea vocea joasă, moale, ca şi cum ar fi fost în biserică.

— Harry?

— Da?

— E cea mai urâtă chestie pe care am văzut-o vreodată.

Harry aprobă. Ştia ce grozăvii văzuse Bjørn, spunea adevărul.

— Individul care a făcut asta… ar trebui umplut cu plumbi.

Bjørn îşi ridică mâinile, inspiră scurt, oftă de disperare şi le coborî la loc.

 368 

Harry îşi strânse pumnii în buzunarele hainei. Ştia că şi asta era adevărat. Individul ar trebui împuşcat. Cu un glonţ sau trei dintr-un pistol Odessa aflat într-un dulap în Holmenkollveien. Nu atunci, individul ar fi trebuit împuşcat noaptea precedentă. Când un fost poliţist laş se dusese la culcare deoarece nu putea să fie el călăul, câtă vreme motivele nu erau clare. Proceda aşa de dragul potenţialelor victime, de dragul lui Rakel şi al lui Oleg sau doar de dragul lui? În fine. Fata dinăuntru n-avea să-l întrebe despre motive. Pentru ea şi pentru părinţii ei era prea târziu. La dracu’, la dracu’, la dracu’! Harry se uită la ceas.

Truls Berntsen ştia că Harry era acum pe urmele lui şi avea să fie pregătit. Îl invitase, îl tentase comiţând crima în acest loc al unei crime vechi, îl umilise folosind otrava obişnuită a beţivilor, Jim Beam, şi încuietoarea despre care aflase jumătate din poliţie. Marele Harry Hole fusese prins de un indicator de Parcare Interzisă din Sporveisgata ca un câine în lesă. Harry inspiră adânc. Îşi putea etala cărţile, putea să le spună

tuturor despre Gusto, Oleg şi rusul mort, iar după aceea putea lua cu asalt apartamentul lui Truls Berntsen cu echipa Delta, iar dacă Berntsen scăpa, putea întinde o plasă de la nivelul Interpolului până la fiecare secţie rurală

din ţară. Sau…

Harry dădu să scoată pachetul boţit de Camel din buzunar. Îl împinse înapoi. Se săturase de fumat.

…sau putea face exact ce voia nemernicul.

Ståle reuşi să-şi ducă şirul gândurilor la capăt abia în pauza de după cel de-al doilea pacient.

Sau şirurile de gânduri – căci erau două.

Primul se lega de faptul că nimeni nu raportase dispariţia fetei. O fată

între 10 şi 14 ani. Părinţii ar fi trebuit să se alerteze când ea nu venise seara acasă. Ar fi trebuit să raporteze dispariţia ei.

Al doilea era legat de conexiune, care putea exista între victimă şi crimele comise împotriva poliţiştilor. Până acum, ucigaşul ţintise doar detectivi, iar acum poate că tendinţa tipică a criminalilor în serie de a-şi mări gradul de violenţă îşi înălţase capul hâd: oare ce-i mai putea face cuiva în afară de a-l omorî? Simplu, îi puteai ucide progeniturile. Copilul.

Ca atare, în cazul ăsta, întrebarea era: cine venea la rând? În mod clar nu

 369 

Harry. El n-avea copii.

În acea clipă, din toţi porii corpului voluminos al lui Ståle Aune ţâşniră

fără avertisment şi fără îngrădire şuvoaie de sudoare rece. Ståle înşfăcă

telefonul din sertarul deschis al biroului, găsi numărul de telefon al Aurorei şi sună.

Soneria de apel se auzi de opt ori înainte de a-i răspunde căsuţa vocală.

Bineînţeles că nu răspundea. Era la şcoală şi nu avea voie cu telefonul deschis.

Care era numele de familie al lui Emilie? Îl auzise destul de des, însă

ăsta era domeniul lui Ingrid. Se gândi să o sune, dar hotărî că e mai bine să

nu o alerteze în mod inutil, căută în schimb fişierul „tabără şcolară” în inbox.

Destul de previzibil, dădu peste o mulţime de mesaje electronice din anul precedent cu adresele tuturor părinţilor copiilor din clasa Aurorei. Le parcurse cu privirea sperând să găsească ce-i trebuia. Nu fu obligat să

aştepte mult. Torunn Einersen. Emilie Einersen – un nume uşor de reţinut.

Iar cel mai bine era că numerele de telefon ale părinţilor fetei erau dedesubt. Observă că îi tremurau degetele. Îi venea greu să apese pe tastele corecte, de parcă ar fi băut alcool sau n-ar fi băut suficientă cafea.

— Torunn Einersen.

— Ăă, bună ziua, sunt Ståle Aune, tatăl Aurorei. Eu… ăăă… voiam doar să ştiu dacă a fost totul în regulă azi-noapte.

Pauză. Prea lungă.

— Cu dormitul, adăugă el, şi ca să îndepărteze orice ambiguitate, adăugă: cu Emilie.

— Ah, înţeleg. Mă tem că Aurora nu a venit să doarmă la noi. Ştiu că

vorbeau despre asta, dar…

— Probabil că am ţinut minte greşit, zise Ståle, auzindu-şi propria voce încordată.