Când trase cu forţă de uşa clasei, prin mintea lui Ståle Aune trecură

următoarele gânduri: fusese un tată rău, nu era sigur dacă clasa Aurorei avea o sală anume, iar dacă da, dacă era chiar acea sală.

Trecuseră doi ani de când fusese acolo, la Ziua Porţilor Deschise, când toate clasele prezentau desene, machete din chibrituri, figurine de lut şi alte prostii care nu-l impresionaseră deloc. Evident, un tată mai bun ar fi fost impresionat.

În clasă se lăsă liniştea şi copiii se întoarseră spre el.

Iar în acea tăcere, el începu să cerceteze cu privirea chipurile tinere de acolo. Feţele pure, nedeformate, care încă nu-şi trăiseră viaţa, feţe care urmau să fie formate şi peste care avea să se suprapună caracterul, determinându-le, peste ani, să se rigidizeze în măşti care să reflecte ce erau acei copii, ca adulţi, pe dinăuntru. Adică ceea ce devenise el. Fiica lui.

Privirea lui descoperi feţe pe care le văzuse în fotografiile din clasă, la petreceri aniversare, la meciurile de handbal, la finalul trimestrelor. Pe unele le putea identifica pe nume, dar pe cele mai multe nu. Îşi continuă

căutarea pentru acea faţă anume, al cărei nume se formă şi crescu ca un oftat imens în gâtul lui: Aurora. Aurora. Aurora.

Bjørn îşi strecură telefonul în buzunar. Rămase nemişcat lângă tejghea cu spatele la Harry. Clătinând încet din cap. După care se întoarse. Faţa lui arăta ca şi cum fusese răvăşită. Palidă, lipsită de sânge.

— E cineva pe care îl cunoşti bine, zise Harry.

Bjørn dădu încet din cap, ca un somnambul. Înghiţi în gol.

— Pur şi simplu, e imposibil…

— Aurora.

Zidul de fete tinere se uită fix la Ståle Aune. Numele ei ieşise de pe

 373 

buzele lui ca un oftat. Ca o rugăciune.

— Aurora, repetă el.

Undeva la marginea câmpului său vizual o văzu pe profesoară venind spre el.

— Ce e imposibil? întrebă Harry.

— Fata lui, răspunse Bjørn. Pur şi simplu… e imposibil.

Ochii lui Ståle erau împăienjeniţi de lacrimi. Simţi o mână pe umăr.

Apoi se înălţă o siluetă care veni spre el cu contururile estompate, ca într-o ceaţă. Cu toate astea, avu impresia că silueta semăna cu ea. Semăna cu Aurora. Ca psiholog ştia, bineînţeles, că aşa încerca creierul să evadeze, să

gestioneze intolerabilul, să se mintă pe sine însuşi. Văzând doar ce dorea să vadă. Cu toate astea, el îi şopti numele.

— Aurora.

Şi putu jura că şi vocea era a ei.

— S-a întâmplat ceva…?

Auzi şi ultimul cuvânt din întrebare, dar nu era sigur dacă era al ei sau fusese adăugat de creierul lui.

— … tati?

— De ce e imposibil?

— Pentru că… replică Bjørn, uitându-se la Harry ca şi cum acesta nu era acolo.

— Da?

— Pentru că e deja moartă.

 374 

41

Era o dimineaţă liniştită în cimitirul Vestre. Nu se auzea decât zumzetul îndepărtat al traficului din Sørkedalsveien şi ţăcănitul roţilor tramvaielor către centrul oraşului.

— Roar Midtstuen, da, zise Harry, mergând printre pietrele funerare.

Câţi ani a lucrat, de fapt, alături de tine?

— Nu mai ştie nimeni, răspunse Bjørn, chinuindu-se să ţină pasul. De la începuturile timpului.

— Şi fiica lui a murit într-un accident de maşină?

— Vara trecută. Ţi se face rău. Pur şi simplu nu se poate. Au obţinut doar prima parte a secvenţei ADN. Încă există 10-15% şanse să fie vorba de ADN-ul altcuiva, poate cineva…

Aproape că se izbi de Harry, care se oprise brusc.

— Ei bine, rosti Harry, lăsându-se în genunchi şi înfigându-şi degetele în pământul de lângă piatra funerară cu numele Fiei Midtstuen, şansele alea tocmai s-au redus la zero. Îşi ridică mâna şi împrăştie nişte pământ proaspăt săpat printre degete. A deshumat cadavrul şi l-a transportat până la barul Come As You Are. După care i-a dat foc.

— F…

Harry auzi lacrimile din vocea colegului său. Evită să îl privească, îl lăsă

în pace. Aşteptă. Închise ochii şi ascultă. O pasăre cânta un cântecel lipsit de sens pentru urechea umană. Vântul nepăsător şi şuierător împingea norii pe cer. O garnitură de metrou se auzea în apropiere, către vest.

Timpul trecea, dar mai avea unde să se ducă oare? Harry redeschise ochii.

Tuşi.

— Ar fi mai bine să le cerem să scoată sicriul ca să avem confirmarea, înainte de a lua legătura cu tatăl.