— Şi tu, doctor Aune.

Ståle îşi trecu o palmă peste creştet.

— Ei bine, tocmai ce am intrat într-o sală de curs, mi-am îmbrăţişat fata şi am plâns cu toată clasa uitându-se la mine. Aurora spune că a fost o experienţă care o va marca toată viaţa. Am încercat să-i explic că, din fericire, cei mai mulţi copii se nasc cu suficientă forţă ca să suporte povara numită dragostea părinţilor, iar din punct de vedere darwinist, ar trebui să

fie şi ea în stare să supravieţuiască acestei experienţe. Totul din cauză că

ea s-a dus să doarmă la o Emilie, şi în clasa ei sunt două Emilie. Iar eu am sunat-o pe mama celeilalte Emilie.

— Ai primit mesajul că am amânat întrunirea de azi? A fost găsit un cadavru. O fată.

— Da, ştiu. O poveste oribilă.

Bjørn dădu încet din cap. Arătă spre telefon.

— Acum trebuie să-l sun pe tatăl ei.

— Chestie pe care o urăşti, evident.

— Evident.

— Te întrebi oare de ce trebuie să fie pedepsit tatăl în felul ăsta? De ce a trebuit să o piardă de două ori? De ce o singură dată nu e suficient?

— Cam aşa ceva.

— Răspunsul e acela că ucigaşul se vede ca fiind răzbunătorul divin, Bjørn.

— Ah, da? replica Bjørn, uitându-se la psiholog cu o privire goală.

— Cunoşti Biblia? „Domnul este un Dumnezeu zelos, Domnul se răzbună, El cunoaşte mânia. Domnul se răzbună pe potrivnicii Săi şi

 380 

împotriva duşmanilor Săi stă neînduplecat.”7 Ai priceput sensul, nu?

— Eu sunt un băiat simplu din Østre Toten, care a fugit de la confirmare şi…

— De-asta sunt eu aici, acum. Ståle se aplecă în faţă pe scaun. Ucigaşul este un răzbunător şi Harry are dreptate, căci el ucide din dragoste, nu din ură, profit sau bucurie sadică. Cineva i-a luat ceva ce el iubea, iar acum ia el de la victime ceea ce acestea iubesc cel mai mult. Ar putea să fie vorba de vieţile lor. Sau ceva ce preţuiesc mai mult: copiii lor.

Bjørn dădu din cap.

— Roar Midtstuen şi-ar fi dat viaţa bucuros ca s-o salveze pe cea a fiicei lui.

— Deci noi trebuie să căutăm pe cineva care a pierdut ceva ce iubea.

Un răzbunător din dragoste. Deoarece ăsta… e singurul motiv suficient de puternic în acest caz, Bjørn. Pricepi?

Ståle Aune îşi transformă palma dreaptă în pumn.

Bjørn încuviinţă.

— Cred că da. Dar mă tem că acum va trebui să-l sun pe Midtstuen.

— Atunci te las în pace.

Bjørn aşteptă ca Ståle să iasă, după care formă numărul la care se uitase atât de mult încât avea senzaţia că i se lipise de retină. Inspiră

adânc de mai multe ori în timp ce număra în gând de câte ori auzea soneria la celălalt capăt. Se întrebă cât mai trebuia să-l lase să sune înainte de a pune receptorul jos. Apoi, brusc, auzi vocea colegului său.

— Tu eşti, Bjørn?

— Da. Deci ai numărul meu salvat în memorie?

— Da, bineînţeles.

— Înţeleg. Bun. Mă tem că am ceva să-ţi comunic.

Pauză.

Bjørn înghiţi în gol.

— E-n legătură cu fiica ta. Ea…

— Bjørn, înainte de a mai spune ceva, nu ştiu despre ce e vorba, dar aud din vocea ta că e ceva serios. Nu mai suport apeluri legate de Fia. E ca atunci. Nimeni nu mă putea privi în ochi, toată lumea mă suna. Li se părea mai uşor. Poţi veni până aici, te rog, ca să mă priveşti în ochi când îmi spui ce ai de spus, Bjørn?

7 Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţia 1988, Vechiul Testament, Naum 1.2, p. 894.

 381 

— Bineînţeles, răspunse surprins Bjørn Holm, căci nu-l auzise niciodată

pe Roar Midtstuen vorbind atât de deschis şi sincer despre vulnerabilitatea lui. Unde eşti?

— Astăzi se fac exact nouă luni, aşa că sunt pe drum către locul unde a fost omorâtă. Ca să depun câteva flori, cred.

— Spune-mi unde e mai exact şi vin acolo imediat.

Katrine Bratt renunţă să mai caute un loc de parcare. Îi fusese mai uşor să găsească online adresa şi numărul de telefon. Însă după ce sunase de patru ori şi nu răspunsese nimeni şi nici nu intrase căsuţa vocală, rechiziţionase o maşină din flota poliţiei şi condusese către Industrigata din Majorstuen, o stradă cu sens unic pe care se înşirau o băcănie, câteva galerii de artă, cel puţin un restaurant, un atelier de înrămat fotografii, însă niciun loc de parcare liber.

Katrine se decise, urcă cu maşina pe trotuar, opri motorul, lăsă un bilet în parbriz, pe care scrisese că era ofiţer de poliţie, fapt care ştia bine că

avea să fie irelevant pentru cei de la circulaţie care, conform lui Harry, stăteau între civilizaţie şi haos total.

Porni pe jos înapoi în direcţia din care venise, către aglomeraţia de magazine stilate din Bogstadsveien. Se opri în faţa unui bloc de apartamente din strada Josefine unde, pe vremea studenţiei, ajunsese şi ea o dată sau de două ori pentru o cafea târzie. Presupus târzie. Nu că i-ar fi păsat. Districtul de poliţie Oslo deţinea acel bloc şi închiria camere studenţilor. Katrine găsi numele căutat pe panoul cu sonerii, apăsă

soneria din dreptul lui şi aşteptă în vreme ce studia faţada simplă a clădirii cu patru etaje. Apăsă din nou pe sonerie. Aşteptă.