— Nu e nimeni acasă?

Se răsuci pe călcâie. Un zâmbet automat. Bănui că bărbatul avea 40-50

de ani, dar se ţinea bine. Înalt, având încă păr, cămaşă din flanelă, blugi Levi’s 501.

— Eu sunt îngrijitorul.

— Iar eu sunt detectiv Katrine Bratt de la Serviciul de Investigaţii Criminale. O caut pe Silje Gravseng.

Omul studie legitimaţia întinsă de Katrine şi se apucă să o inspecteze cu privirea, fără ruşine, din cap până în picioare.

— Silje Gravseng, da. Se pare că a plecat de la PHS, aşa că nu va mai sta

 382 

mult aici.

— Dar acum e încă aici?

— Da, este. Camera 412. Pot să-i transmit un mesaj?

— Vă rog. Rugaţi-o să sune la acest număr. Vreau să vorbesc cu ea despre Runar Gravseng, fratele ei.

— A făcut ceva rău?

— Cu greu ar putea face aşa ceva. E izolat şi stă mereu în mijlocul camerei deoarece crede că pereţii sunt oameni care vor să-l omoare în bătaie.

— Of, Doamne.

Katrine îşi scoase carneţelul şi scrise numele şi numărul ei de telefon.

— Îi puteţi spune că e în legătură cu crimele împotriva poliţiştilor.

— Da, pare obsedată de ele.

Katrine se opri din scris.

— Cum adică?

— Le foloseşte ca tapet. Mă refer la tăieturi din ziare despre poliţişti morţi. Nu că m-ar privi ce face. Studenţii pot face ce doresc, dar chestia asta e un pic… înfricoşătoare, nu?

Katrine se uită la el.

— Cum spuneaţi că vă cheamă?

— Leif Rødbekk.

— Credeţi că pot arunca o privire în camera ei, Leif? Mi-ar plăcea să

văd şi eu tăieturile.

— De ce?

— Se poate?

— Nicio problemă. Doar arătaţi-mi mandatul de percheziţie.

— Mă tem că nu…

— Glumeam, replică el imediat, zâmbind. Veniţi cu mine.

Un minut mai târziu erau în lift, urcând spre etajul trei.

— Contractul de închiriere spune că pot intra în camere câtă vreme anunţ chiriaşii în avans. În acest moment, verificăm toate radiatoarele electrice de praf. Unul dintre ele a luat foc săptămâna trecută. Şi am încercat să o anunţăm înainte de a intra la ea, dar Silje n-a răspuns la interfon. E-n regulă pentru dumneata, detectiv Bratt?

Un alt zâmbet. Rânjet de lup, îşi zise Katrine. Nu lipsit de oarece farmec. Dacă individul şi-ar fi permis să-i spună pe numele mic, lucrurile s-

 383 

ar fi sfârşit, evident, însă era deştept. Privirea ei căzu pe degetul lui inelar.

Aurul verighetei era mat. Uşile liftului se deschiseră şi Katrine îl urmă pe bărbat în lungul coridorului îngust, până ce acesta se opri în faţa uneia dintre uşile albastre.

Omul ciocăni şi aşteptă. Ciocăni din nou. Aşteptă.

— Haideţi să intrăm, zise el, răsucind cheia în broască.

— Aţi fost de mare ajutor, Rødbekk.

— Leif. Şi mă bucur să pot fi de ajutor. Nu sunt implicat zilnic într-un astfel de…

Deschise uşa pentru ca ea să intre, dar se postă într-o asemenea poziţie încât, dacă ar fi vrut să intre, ea ar fi trebuit să se frece de el. Katrine îi aruncă o privire de avertisment.

— …caz serios, completă el, dându-se într-o parte şi privind-o jucăuş.

Katrine intră. Camerele nu se schimbaseră prea mult. Încă mai aveau o chicinetă şi uşa de la baie într-un capăt, o draperie în celălalt capăt, dincolo de care Katrine ţinea minte că se găsea un pat. Primul lucru care o izbi fu acela că intrase în camera unei fete care nu putea fi prea matură.

Probabil că lui Silje Gravseng îi era dor de ceva din trecut. Canapeaua din colţ era acoperită cu o grămadă de ursuleţi, păpuşi şi diverse alte jucării.

Hainele fetei, întinse pe masă şi pe scaune, erau în culori vii, predominant în nuanţe de roz. Pe pereţi multe poze, o menajerie de fashion victims; Katrine bănui că erau trupe de băieţi sau luate de pe Disney Channel.

Al doilea amănunt care o izbi fu colecţia de tăieturi de ziar în alb şi negru prinse de perete, între fotografiile cu vedete. Începu să se plimbe alene prin încăpere, dar fu atrasă de peretele de deasupra computerului iMac de pe birou.

Katrine se apropie, deşi recunoscuse deja cele mai multe dintre tăieturile din ziare. Erau aceleaşi cu cele de pe peretele din Boiler Room.

Tăieturile erau prinse cu piuneze şi nu aveau alte însemnări în afara datei scrise cu carioca.

Katrine respinse prima idee care îi veni în minte şi trecu la a doua: nu era foarte bizar ca un student PHS să fie fascinat de un astfel de caz complex de crimă în plină desfăşurare.