Lângă tastatură se afla teancul de ziare din care fuseseră decupate articolele. Iar între ziare se găsea o ilustrată cu imaginea unui vârf de munte din nordul Norvegiei pe care Katrine îl recunoscu: Svolværgeita, în

 384 

Lofoten. Luă ilustrata şi o întoarse, dar nu se vedea pe ea niciun fel de timbru, adresă sau semnătură. Pusese deja ilustrata la loc când creierul îi transmise mesajul pe care ochii îl percepuseră deja atunci când cântaseră

automat o semnătură. Un cuvânt cu majuscule acolo unde scrisul se termina. POLITI (POLIŢIE). Luă din nou ilustrata, de această dată ţinând-o de margini, şi se apucă să citească ce era scris pe ea de la capăt.

Ei cred că ofiţerii au fost omorâţi deoarece îi urăşte cineva.

Încă n-au priceput că e exact pe dos, că au fost omorâţi de cineva care iubeşte poliţia şi datoria sacră a poliţiei: prinderea şi pedepsirea anarhiştilor, nihiliştilor, ateilor, necredincioşilor şi nelegiuiţilor, a tuturor forţelor distructive. Habar n-au că ei vânează un apostol al corectitudinii, pe cineva care trebuie să-i pedepsească nu numai pe vandali, ci şi pe cei care îşi trădează

responsabilităţile, pe cei care, din lene şi indiferenţă, nu se ridică

la nivelul standardelor, pe cei care nu merită să se numească

POLITI.

— Ştiţi ce, Leif? rosti Katrine, fără a-şi lua privirea de la literele microscopice, ordonate, aproape copilăreşti, scrise cu cerneală albastră.

Mi-aş dori să fi avut un mandat de percheziţie.

— Da?

— O să obţin unul, dar ştiţi cum e, poate dura. Iar până atunci e posibil ca ceea ce mă interesează să fi dispărut deja.

Katrine se uită la îngrijitor. Leif Rødbekk îi susţinu privirea. Nu flirta cu ea, voia o confirmare. Că ceea ce se petrecea era important.

— Iar dumneata ştii ceva, ofiţer Bratt? Tocmai mi-am amintit că trebuie să cobor în subsol. Electricienii schimbă tablourile. Te descurci de una singură o vreme?

Katrine îi zâmbi. Iar când el îi zâmbi la rândul lui, Katrine nu fu deloc sigură că înţelege ce fel de zâmbet fusese acela.

— O să încerc, zise ea.

Katrine apăsă bara de spaţiu de pe iMac în secunda în care auzi uşa închizându-se în urma lui Rødbekk. Ecranul se trezi la viaţă. Puse cursorul pe iconiţa Finder şi tastă numele Mittet. Niciun rezultat. Încercă alte câteva nume din anchetă, scene ale crimelor şi expresia „crime împotriva

 385 

poliţiştilor”, dar tot fără rezultat.

Aşadar Silje Gravseng nu folosise computerul. Isteaţă fată.

Katrine trase de sertarele biroului. Încuiate. Ciudat. Ce fată de douăzeci şi ceva de ani şi-ar încuia sertarele din propria cameră?

Se ridică, se duse la draperie şi a trase într-o parte.

Era aşa cum ţinea ea minte, un alcov.

Cu două fotografii mari pe peretele de deasupra patului îngust.

O văzuse pe Silje Gravseng doar de două ori în viaţa ei, prima dată la PHS, când Katrine îi făcuse o vizită lui Harry. Însă asemănarea dintre blonda Silje şi persoana din fotografie era atât de izbitoare, încât nu mai lăsa loc de îndoială.

După cum nu încăpea nicio îndoială nici în privinţa bărbatului din cealaltă fotografie.

Probabil că Silje găsise online o imagine de înaltă rezoluţie şi o mărise.

Ieşeau în evidenţă toate cicatricile, toate ridurile, toţi porii acelei feţe distruse. Însă senzaţia era aceea că toate astea erau invizibile, ca şi cum se topiseră în strălucirea ochilor albaştri şi în expresia aceea de furie când el zărise fotograful şi îi ceruse imperativ să nu facă poze de la scena crimei.

Harry Hole. Asta era fotografia despre care vorbiseră fetele din faţa ei în amfiteatrul şcolii.

Katrine împărţi mental încăperea în pătrate şi începu cu cel din stânga-sus, după care scană podeaua cu privirea, şi-o ridică pentru a începe următorul rând, conform procedurii învăţate de la Harry. Îşi aminti teoria lui: „Nu căuta ceva anume, doar caută. Dacă o să cauţi ceva anume, celelalte lucruri n-o să-ţi vorbească. Asigură-te că totul îţi vorbeşte”.

După ce termină de inspectat vizual încăperea, se aşeză din nou în faţa computerului, în vreme ce vocea lui Harry continua să-i răsune în minte:

„Iar după ce ai terminat şi crezi că n-ai descoperit nimic, gândeşte invers, ca în oglindă, şi lasă celelalte lucruri să îţi vorbească. Lucrurile care nu erau acolo, dar care ar fi trebuit să fie. Cuţitul de pâine. Cheile de la maşină. Haina de la un costum”.

Acest ultim amănunt o ajută pe Katrine să tragă o concluzie în legătură

cu ceea ce făcea Silje în acele clipe. Răscolise toate hainele din garderobă, cercetase coşul de rufe din baia micuţă şi cuierele de lângă uşă, însă nu dăduse peste treningul pe care Silje îl purtase ultima dată când o văzuse Katrine împreună cu Harry în apartamentul de la subsol în care locuise

 386 

Valentin. Silje îmbrăcată în negru din cap până în picioare. Katrine îşi aminti că atunci îi venise în minte imaginea unui puşcaş marin aflat la manevre de noapte.

Silje era afară şi alerga. Se antrena. Cum procedase ca să treacă de examenul PHS. Unde voia să intre ca să facă ce poate. Harry spusese că

motivul crimelor era dragostea, nu ura. De exemplu, dragostea fraternă.

Numele fusese cel care îi stârnise reacţia. Runar Gravseng. Iar după

cercetări suplimentare, multe ieşiseră la lumină. Printre altele, numele lui Bellman şi al lui Berntsen. În discuţiile cu şeful clinicii de dezintoxicare, Runar Gravseng susţinuse că fusese bătut măr de un individ mascat când lucra în secţia de poliţie Stovner. Bătaia încasată stătuse la baza certificatului medical, a demisiei sale din poliţie şi a intensificării consumului de droguri. Gravseng afirmase că bătăuşul fusese un individ pe nume Truls Berntsen, iar motivul actului de violenţă constase într-un dans un pic prea intim cu soţia lui Mikael Bellman la cina festivă de Crăciun de la secţia de poliţie. Şeful poliţiei refuzase să accepte acuzaţiile aiuritoare aduse de un consumator de droguri, iar şeful clinicii de dezintoxicare îi susţinuse poziţia. Ulterior, spusese că dorise doar să

transmită informaţiile mai departe.

Katrine auzi liftul oprindu-se în dreptul coridorului de la etaj, iar privirea îi căzu pe ceva care ieşea în evidenţă de sub birou, ceva ce ratase când inspectase camera cu privirea. Se aplecă. Un baston de culoare neagră.

În acea clipă se deschise uşa.

— Electricienii îşi fac treaba?

— Da, răspunse Leif Rødbekk. Arăţi ca şi cum ai intenţia să foloseşti chestia aia.

Katrine îşi plesni palma cu bastonul.

— Interesant obiect prin camerele de aici, nu?

— Da. Şi eu am spus la fel când schimbam robinetul de la baie, săptămâna trecută. Mi-a zis că e pentru instruire, pentru un examen. Şi pentru situaţia când apărea ucigaşul de poliţişti, spuse Leif Rødbekk şi închise uşa în urma lui.

— Dumneata ai găsit ceva?