— Isteţ jucat. Aşadar de ce crezi că s-a întâmplat ceva similar aici?
— 98…
— …virgulă şase. Genul ăsta de gândire nu ţi se pare cam rigid?
— Datorită procentului martorilor-cheie care mor din cauze nenaturale menţionat de tine s-a întâmplat să descopăr că Asaiev nu a murit din cauze naturale.
— Şi totuşi încă nu ai făcut nimic legat de acel caz?
— Nu. Dar hai să lăsăm baltă cazul ăsta, Arnold. Cel de acum e mai urgent. Tu şi cu mine gândim cam la fel, iar eu sunt acum al naibii de bulversat. Aşa că am venit direct aici ca să te rog să mă ajuţi să gândesc.
Harry îşi sprijini capul de peretele din spatele lui. Închise ochii.
— Eu?
— Am luat-o de la capăt, Arnold. Iar creierul tău dispune de câţiva neuroni pe care creierul meu nu-i mai are, evident.
Folkestad îşi scoase din nou haina, o aşeză cu grijă pe spătarul scaunului şi se aşeză.
— Harry?
— Da?
— Habar n-ai ce bucurie îmi faci.
Harry schiţă un rânjet.
— Bine. Motivul.
— Motivul. Da, chiar e reluată de la zero.
318
— Acolo suntem. Care ar putea fi motivul acestui criminal?
— Mă duc să văd dacă mai reuşesc să găsesc nişte cafea pe undeva, Harry.
Harry vorbi încontinuu de-a lungul primei ceşti şi aproape că o terminase pe a doua când Arnold reuşi să spună ceva.
— Cred că uciderea lui René Kalsnes este importantă deoarece e o excepţie, nu se potriveşte modelului. Mai exact, se potriveşte şi nu prea.
Nu se potriveşte crimelor iniţiale, motivelor de natură sexuală, sadismului şi folosirii de cuţite. Se potriveşte cu uciderea poliţiştilor datorită
violenţelor exercitate asupra capului şi feţei cu un obiect contondent.
— Mergi mai departe, zise Harry, lăsând jos ceaşca.
— Îmi amintesc bine de cazul Kalsnes, zise Arnold. Eram la un curs în San Francisco când a avut loc şi stăteam la un hotel unde toată lumea primea la uşa camerei Gayzette.
— Ziarul homosexualilor?
— Au scris despre omorul din mica Norvegie pe prima pagină, socotind-o o nouă crimă născută din ura pentru homosexuali. Chestia interesantă e că niciunul dintre ziarele norvegiene pe care le-am citit ulterior nu a sugerat ceva legat de vreo crimă născută din ură. M-am întrebat cum a fost posibil ca acel ziar american să tragă o concluzie atât de categorică şi de prematură, aşa că am citit întregul articol. Jurnalistul remarca faptul că
omorul avea toate trăsăturile clasice: homosexualul care îşi expune farmecele atât de provocator este luat şi dus într-un loc izolat unde e supus violenţelor furibunde de natură rituală. Ucigaşul are o armă, dar nu e suficient să-l împuşte pe Kalsnes, aşa că trebuie mai întâi să-i distrugă
faţa. Trebuie să-şi exprime homofobia prin zdrobirea acelui chip efeminat şi mult prea atrăgător, nu? E o crimă premeditată, este planificată şi e comisă împotriva unui homosexual. Asta era concluzia jurnalistului. Şi ştii ceva, Harry? Nu cred că acel jurnalist ajunsese la o concluzie nerezonabilă.
— Mhm. Dacă e vorba de o „crimă împotriva homosexualilor”, cum îi spui tu, atunci în mod clar nu se potriveşte modelului. Nimic nu sugerează
că vreuna dintre celelalte victime era gay, nici în cazul celor iniţiale, nici în cazul poliţiştilor.
— Poate că nu. Dar e ceva interesant aici. Kalsnes a fost singurul caz care îi lega pe poliţiştii omorâţi, nu?
319
— Cu un cerc atât de îngust de detectivi, adesea de crime se ocupă
aceiaşi oameni, Arnold, aşa că nu e cine ştie ce coincidenţă aici.
— Cu toate astea, presimt că e ceva important.
— Acum capul tău e în nori, Arnold.
Bărbatul cu barbă roşie se îndreptă în scaun, cu o expresie de durere pe chip.
— Am spus ceva greşit?
