— Da?

— Trebuie să-ţi spun ceva despre el. Şi despre mine.

Rakel se încruntă.

— Zău?

— Pot să intru?

Rakel ezită. Nu-şi dorea pe nimeni în casă. Voia ca acolo să fie doar Oleg, ea şi Harry, când ajungea acasă. Doar ei trei. Nimeni altcineva. Şi în mod clar nu cineva care dorea să-i povestească ceva despre Harry. Şi despre ea. Atunci se întâmplă gestul reflex. Privirea ei cercetă involuntar abdomenul tinerei.

— N-o să dureze mult, fru Fauke.

Fru. Oare ce-i povestise Harry? Cântări situaţia în minte. Auzi că Oleg dădu muzica mai tare. Deschise uşa.

Fata intră, se aplecă şi începu să se descalţe.

— Nu te deranja cu asta, rosti Rakel. O să terminăm rapid, bine? Sunt cam ocupată.

— Bine, zise fata.

Rakel văzu abia acum, în lumina mai puternică din hol, că faţa fetei era plină de transpiraţie lucitoare.

Fata o urmă pe Rakel în bucătărie.

— Muzica asta, zise ea. Harry e acasă?

Rakel simţi acum. Anxietatea. Fata legase automat muzica auzită de Harry. Oare pentru că ştia că asta ascultă Harry? Iar următorul gând se ivi prea repede în mintea ei ca să-l respingă: muzică pe care el şi fata asta o ascultaseră împreună?

Fata se aşeză la masa mare. Îşi puse palmele pe suprafaţa ei şi începu să mângâie lemnul. Rakel îi urmări mişcările. Mângâia lemnul ca şi cum ar fi ştiut deja cât de plăcut şi de viu se simţea pe piele acea materie brută, netratată. Privirea ei se fixase asupra ceştii de cafea. Oare ea…?

— Ce doreai să-mi spui, Silje?

Fata zâmbi trist, aproape cu durere, fără să-şi ia privirea de la ceaşcă.

— Chiar nu ţi-a spus nimic despre mine, fru Fauke?

Rakel închise ochii o secundă. Aşa ceva nu se putea întâmpla. Avea încredere în el. Deschise ochii la loc.

— Spune ce vrei să spui ca şi cum nu ar fi făcut-o, Silje.

 399 

— Cum doreşti, fru Fauke.

Fata îşi luă privirea de la ceaşcă şi se uită la ea. O privire albastră, aproape nefirească, la fel de inocentă şi de lipsită de cunoaştere ca a unui copil. Şi, îşi mai spuse Rakel, la fel de crudă ca a unui copil.

— Vreau să vorbesc cu tine despre viol, rosti Silje.

Rakel observă brusc că îi venea greu să respire, ca şi cum cineva supsese întreg aerul din încăpere cu un aspirator.

— Ce viol? reuşi ea să întrebe.

Când Bjørn Holm reuşi, în sfârşit, să găsească maşina, afară se lăsa întunericul.

Virase la Klemetsrud şi continuase să înainteze spre est pe şoseaua B155, însă în mod cert trecuse cu vederea indicatorul către Fjell. Îl descoperise după ce îşi dăduse seama că mersese prea departe şi fusese nevoit să întoarcă. Drumul lăturalnic era mai puţin aglomerat ca şoseaua naţională, iar acum, în întuneric, părea să treacă printr-o zonă complet pustie. Pădurea deasă de pe ambele laturi părea să se apropie tot mai tare de el. Zări în sfârşit farurile din spate ale maşinii lângă şosea.

Încetini şi aruncă o privire în oglinda retrovizoare. În spatele lui vedea doar beznă, iar în faţa lui se zăreau doar două lumini roşii. Bjørn opri în spatele maşinii. Se dădu jos. Se auzi o pasăre scoţând un sunet ascuţit de undeva din pădure. Un sunet melancolic. Roar Midtstuen şedea ghemuit în şanţ, în lumina farurilor maşinii lui.

— Ai venit, zise Roar.

Bjørn îşi prinse cureaua cu mâinile şi îşi aşeză pantalonii. Era un gest pe care îl făcea de la o vreme, nu ştia de unde îl împrumutase. Ah, ba da, de fapt ştia. Tatăl lui îşi ridica mereu pantalonii ca modalitate de a se prezenta, ca o prefaţă la ceva cu greutate care trebuia rostit sau făcut.

Începuse să se comporte ca tatăl lui. Cu excepţia faptului că el avea rareori de spus ceva cu greutate.

— Deci aici s-a întâmplat? întrebă Bjørn.

Roar dădu din cap. Se uită la buchetul de flori pe care îl aşezase pe asfalt.

— Venea să se caţere aici pe munte, împreună cu prietenii. Pe drumul spre casă s-a oprit să se uşureze în pădure. Le-a spus celorlalţi să o ia înainte. Ei cred că s-a întâmplat când ea s-a întors în fugă şi a sărit pe şaua

 400 

bicicletei. Nerăbdătoare să-i prindă pe ceilalţi din urmă, nu? Era genul ăla de fată, plină de entuziasm, înţelegi…

Se lupta deja cu sine ca să-şi ţină vocea sub control.

— Iar după aia probabil că a ieşit brusc în şosea, bicicleta ei încă nu era stabilă şi aşa…

Roar îşi înălţă capul pentru a arăta de unde venise maşina.

— …şi n-au existat urme de frânare. Nimeni nu şi-a amintit cum arăta maşina, chiar dacă trebuia să-i fi depăşit pe prietenii Fiei imediat după

accident. Însă copiii vorbeau despre ascensiunile pe care le încercaseră şi probabil au trecut multe maşini pe lângă ei. Se apropiau deja de Klemetsrud când le-a dat prin minte că Fia ar fi trebuit să-i ajungă de mult din urmă şi că trebuia să se fi întâmplat ceva.

Bjørn dădu din cap. Îşi drese glasul. Voia să scape de sarcină. Însă Roar nu-l lăsa să scoată o vorbă.

— Nu mi s-a dat voie să particip la anchetă, Bjørn. Deoarece eram tatăl ei, au zis. În schimb au alocat nişte novici cazului. Iar când în fine şi-au dat seama că nu era o joacă de copil, că şoferul n-are de gând să se predea de bunăvoie sau să ofere vreun indiciu, era prea târziu ca să se mai scoată

artileria grea. Urma se răcise şi amintirile oamenilor se estompaseră.

— Roar…

— Muncă defectuoasă de poliţie, Bjørn. Nimic altceva. Ne petrecem întreaga viaţă muncind pentru forţele de poliţie, dăm tot ce avem mai bun din noi şi după aia, când pierdem ce avem mai drag pe lume, cu ce rămânem? Cu nimic. E o groaznică trădare, Bjørn.

Bjørn urmări fălcile colegului său cum se mişcă în formă de elipsă