Un pericol de moarte.

 396 

43

Rakel stătea în faţa ferestrei de la bucătărie, mângâind încet telefonul şi uitându-se fix spre asfinţit. Poate că îşi închipuise, dar avea impresia că

zărise o mişcare printre copacii aflaţi pe cealaltă parte a aleii.

Numai că ea avusese mereu impresia că zăreşte mişcare în întuneric.

Atât de profundă era rana. Nu te gândi la ea. Teme-te, dar nu te gândi la ea. Lasă-ţi corpul să-şi facă mendrele stupide, dar ignoră-le, aşa cum ignori un copil răzgâiat.

Era scăldată în lumina de la bucătărie, aşa că oricine s-ar fi aflat afară o putea studia pe îndelete. Însă nu se mişcă de pe loc. Trebuia să exerseze, să nu lase frica să-i determine mişcările, locul unde stătea. Aia era casa ei, căminul ei, pentru numele lui Dumnezeu!

De la etaj se auzea muzică. Unul dintre vechile CD-uri ale lui Harry.

Unul căreia îi plăcea şi ei. Formaţia Talking Heads. Little Creatures.

Se uită din nou la telefon, îndemnându-l în minte să sune. Îl sunase de două ori pe Harry, însă fără succes. Planificaseră totul ca pe o surpriză

drăguţă. Primise vestea de la clinică cu o zi înainte. Cei de acolo deciseseră

că terapia se încheiase, mai devreme decât data stabilită iniţial. Oleg fusese entuziasmat şi a lui fusese ideea să nu-i spună nimic lui Harry până

ce ajungeau acolo. Doar să meargă acasă, iar când ajungea şi Harry, să

sară în faţa lui şi să-l sperie. Să-i strige bau.

Ăsta fusese termenul folosit de el: bau.

Rakel avusese îndoieli. Lui Harry nu-i plăceau surprizele. Însă Oleg insistase. La naiba, Harry putea şi el să fie o dată brusc fericit. Aşa că

acceptase ideea.

Însă acum regreta decizia luată.

Plecă de la fereastră şi lăsă telefonul pe blat, lângă ceaşca lui de cafea.

De obicei, el era extrem de scrupulos să cureţe totul înainte de a pleca de acasă. Acum însă era probabil stresat de crimele alea comise împotriva poliţiştilor. În conversaţiile lor nocturne recente nu mai pomenise deloc de Beate Lønn, semn clar că se gândea la ea.

Rakel se răsuci pe călcâie. De data asta nu-i mai juca feste imaginaţia, chiar auzise ceva. Zgomot de pantofi sfărâmând pietrişul. Reveni la fereastră. Se uită lung în întunericul de afară, care i se părea că devine tot

 397 

mai profund cu fiecare secundă care trecea.

Încremeni.

Era cineva acolo. O siluetă tocmai plecase de lângă copacul unde stătuse. Iar silueta venea spre ea. O persoană îmbrăcată cu haine negre.

Oare cât stătuse ascunsă acolo?

— Oleg! strigă Rakel, cu inima bătându-i nebuneşte în piept. Oleg!

Muzica de la etaj se auzi brusc mai încet.

— Da?

— Vino imediat jos! Acum!

— Vine?

„Da”, îşi spuse ea. „Vine.”

Silueta care se apropia era mai scundă decât crezuse. Venea spre uşa de la intrare, iar când se apropie, Rakel văzu în lumina felinarelor, cu surprindere şi uşurare, că era o femeie. Nu, o fată. Care părea îmbrăcată

în haine de sport. Trei secunde mai târziu se auzi soneria.

Rakel ezită. Se uită la Oleg, care se oprise la jumătatea scării şi o privea cu o expresie de nedumerire pe chip.

— Nu e Harry, rosti Rakel cu un zâmbet fugar. Răspund eu. Poţi să te întorci, Oleg.

Fata care stătea în prag o calmă şi mai tare pe Rakel. Părea înfricoşată.

— Eşti Rakel, zise ea. Prietena lui Harry.

Lui Rakel îi trecu prin minte că o asemenea introducere ar fi trebuit să

o neliniştească. O fată tânără şi frumoasă, cu voce tremurândă, adresându-i-se cu o referire la viitorul ei soţ. Poate că ar fi trebuit să se uite mai bine la costumul strâns pe corpul ei în căutarea abdomenului care începea să se umfle.

Însă Rakel nu se nelinişti şi nu verifică. Se mulţumi să dea din cap pe post de răspuns.

— Eu sunt.

— Iar eu sunt Silje Gravseng.

Fata se uită întrebător la Rakel, ca şi cum aştepta o reacţie, gândindu-se că numele ei însemna ceva pentru cealaltă femeie. Rakel observă că

fata îşi ţinea mâinile la spate. Un psiholog îi spusese odată că oamenii care îşi mascau mâinile aveau ceva de ascuns. Da, gândise ea atunci. Mâinile.

Rakel zâmbi.

— Şi cum te pot ajuta eu, Silje?

 398 

— Harry e… a fost profesorul meu.