— Şi ai venit aici ca să-mi spui toate astea?

Silje dădu încet din cap.

— Ştiam că nu va răspunde dacă îl sun. Am ieşit la alergat, aşa că am venit până aici, ca să văd dacă e acasă. Am văzut că maşina lipseşte şi eram pe punctul de a-mi continua drumul când te-am zărit în fereastra de la bucătărie. Şi am hotărât că era chiar mai bine să ţi-o spun direct în faţă.

Era cea mai bună dovadă că vorbesc serios, că nu am motive ulterioare să

mai vin aici.

— Te-am văzut stând afară, zise Rakel.

— Da. Trebuia să mă gândesc. Apoi să mă decid.

Rakel simţea cum furia ei faţă de fata confuză şi rănită din dragoste, cu ochii ăia mult prea mari, se transferă către Harry. Nu-i spusese o vorbă!

Oare de ce?

— Ai procedat bine că ai venit, Silje. Dar acum poate e mai bine să

pleci.

Silje încuviinţă. Se ridică în picioare.

— În familia noastră au fost cazuri de schizofrenie, rosti ea.

— Da? făcu Rakel.

— Da. E posibil să nu fiu pe deplin normală.

După care Silje adăugă pe un ton serios:

— Dar şi asta e în regulă.

Rakel o conduse spre uşă.

— N-o să mă mai vezi, zise fata, stând în pragul uşii.

— Mult noroc, Silje.

Rakel rămase pe loc cu braţele încrucişate, urmărind-o pe fată cum străbate aleea în fugă. Oare Harry omisese să-i spună, deoarece crezuse că ea n-avea să-l creadă? Că avea să existe întotdeauna o umbră de îndoială între ei?

Gândul următor veni imediat după primul. Oare avea să existe o umbră

de îndoială? Cât de bine se ştiau? Cât de bine putea cunoaşte o persoană

pe alta?

Silueta îmbrăcată în negru cu coadă blondă dispăru cu mult înaintea sunetului de adidaşi scârţâind pe pietriş.

— A dezgropat-o, zise Bjørn Holm.

Roar Midtstuen avea capul plecat. Scărpinându-şi gâtul acolo unde

 404 

firele scurte de păr ţâşneau în sus ca o perie. Noaptea se furişase tăcută, în vreme ce ei stăteau acolo, în lumina farurilor maşinii lui Midtstuen.

Când acesta vorbi, Bjørn se văzu nevoit să se aplece în faţă ca să audă.

— Singurul meu copil.

Apoi un gest scurt de dat din cap.

— Presupun că a făcut ce trebuia să facă.

La început, Bjørn crezu că nu auzise bine. Apoi, că Midtstuen trebuia să

fi rostit greşit. Nu explicase, poate că un cuvânt fusese mutat de la locul lui, omis sau aşezat într-un alt loc din propoziţie. Cu toate astea, propoziţia era atât de corectă şi limpede încât părea firească. Suna a adevăr. Ucigaşul de poliţişti făcea doar ceea ce trebuia să facă.

— Aduc şi restul florilor, zise Midtstuen, ridicându-se în picioare.

— Bine, răspunse Bjørn, uitându-se la micul buchet care zăcea acolo, în vreme ce celălalt bărbat ocoli maşina în beznă.

Auzi capacul portbagajului ridicându-se. Se gândi la cele spuse de Midtstuen. Singurul meu copil. Asta îi amintea de momentul când avusese loc confirmarea lui şi de ceea ce spusese Aune despre ucigaş ca fiind Dumnezeu. Un Dumnezeu răzbunător. Însă Dumnezeu făcuse şi un sacrificiu. Îşi sacrificase singurul fiu. Îl răstignise pe o cruce. Îl lăsase acolo ca să-l vadă toată lumea. Să-l vadă şi să-şi imagineze suferinţa. A fiului şi a tatălui.

Bjørn şi-o imagină pe Fia Midtstuen moartă, aşezată pe scaunul ăla.

Singurul meu copil. Ei doi. Sau ei trei. Fuseseră trei. Cum îi spusese preotul?

Bjørn auzi un clinchet venind dinspre portbagaj şi îşi zise că buchetul de flori trebuia să fi fost aşezat sub ceva metalic.

Trinitatea. Asta era. Al treilea fusese Sfântul Duh. Fantoma. Demonul.

Cel niciodată văzut, care apărea ici şi colo în Biblie, apoi dispărea din nou.

Capul Fiei Midtstuen fusese prins de ţeavă astfel încât ea să nu se prăbuşească, astfel încât cadavrul să poată fi văzut. Ca într-o răstignire.

Bjørn Holm auzi paşi în spatele lui.

Fusese răstignită, sacrificată de către propriul tată. Pentru că aşa trebuia să fie povestea. Ce cuvinte folosise el?

— A făcut ce trebuia să facă.

Harry se uită la Megan Fox. Formele ei frumoase tremurau, însă