Midtstuen crescuse în Østre Toten ca şi Holm, iar dialectul folosit de ei în copilărie ieşea la suprafaţă doar atunci când aveau un dialog.
— Dar a existat o perioadă în anii 1990 când au fost albastre, dacă ţin
332
eu minte bine. E al naibii de iritant.
— Ce anume?
— Că li se schimbă mereu culoarea, că nu ne decidem la una şi bună.
Mai întâi, maşinile de patrulă au fost vopsite în negru şi alb, apoi au devenit albe cu dungi roşii şi albastre, iar acum o să fie albe cu dungi negre şi galbene. Joaca asta permanentă nu face decât să afecteze brandul. Ca în cazul benzii de izolare din Drammen.
— Ce bandă de izolare?
— Kim Erik a fost la locul crimei din cazul Mittet, a dat peste bucăţi de bandă izolatoare şi a crezut că a rămas acolo de la vechea crimă. El… am fost amândoi la acel caz, bineînţeles, dar eu mereu uit numele acelui homo…
— René Kalsnes.
— Tineri precum Kim Erik nu ţin minte că banda de izolare folosită de poliţie în acele vremuri era vopsită în albastru şi alb. Dar el o să fie un ofiţer pe cinste, se grăbi să adauge Midtstuen, ca şi cum s-ar fi temut ca vorbele lui să nu provoace necazuri.
— Aşa zic şi eu.
— Bine. Deci suntem de acord.
Muşchii maxilarului lui Midtstuen tresărită pe sub piele.
Bjørn o sună pe Katrine imediat ce ajunse înapoi în biroul lui şi o rugă
să treacă pe la secţia de poliţie, la etajul întâi, să zgârie unul dintre bastoane ca să ia o mostră de vopsea pe care să i-o trimită apoi în Bryn cu un curier.
După aceea rămase gândindu-se că se dusese automat la biroul din capătul coridorului, unde mergea mereu după ajutor şi sfaturi. Fusese atât de absorbit de munca lui încât uitase pur şi simplu că ea nu mai era acolo.
Că acel birou fusese preluat de Roar Midtstuen. Pentru o fracţiune de secundă avu impresia că-l înţelege bine pe Midtstuen, că înţelege cum pierderea cuiva îţi poate fura toată energia şi te poate lăsa incapabil să
mai faci ceva, să ţi se pară lipsit de sens chiar şi să te dai jos din pat. Se luptă să-şi alunge gândul din minte. Să alunge imaginea feţei rotunde şi umflate a lui Midtstuen. Deoarece simţea că descoperise ceva.
Harry, Katrine şi Bjørn stăteau pe terasa Operei şi priveau insulele Hovedøya şi Gresholmen.
333
Fusese propunerea lui Harry. Se gândise că aveau nevoie de aer proaspăt. Era o seară noroasă şi caldă, turiştii plecaseră de mult, aşa că
acum aveau întreaga terasă din marmură doar pentru ei, chiar şi porţiunea unde acoperişul cobora către fiordul Oslo ce sclipea în luminile dinspre culmea Ekeberg, Havnelageret şi feribotul de Danemarca ancorat în Vippetangen.
— Am revăzut toate crimele comise împotriva poliţiştilor, zise Bjørn. Şi am descoperit că au fost găsite fragmente de vopsea pe corpurile lui Vennesla şi Nilsen, ca şi pe corpul lui Mittet. E vopsea standard care se foloseşte pretutindeni, inclusiv pe bastoanele de poliţie.
— Bine lucrat, Bjørn, zise Harry.
— Şi mai sunt resturile de bandă de izolare găsite la locul crimei în cazul Mittet. Nu e posibil să fi rămas de la ancheta din cazul Kalsnes. Pe atunci nu se folosea genul ăsta de bandă.
— A fost banda din ziua anterioară atacului, zise Harry. Ucigaşul l-a sunat pe Mittet şi i-a spus să vină în locul unde ofiţerul credea că fusese omorât un poliţist, în vechiul loc al crimei. Aşa că, atunci când Mittet s-a dus acolo şi a văzut banda de izolare a poliţiei, nu a bănuit nimic. Poate că
ucigaşul purta chiar uniformă.
— Rahat, exclamă Katrine. Eu mi-am petrecut întreaga zi cu legăturile dintre Kalsnes şi angajaţii poliţiei şi n-am găsit nimic. Dar îmi dau seama că
avem o pistă solidă aici.
Emoţionată, se uită la Harry, care îşi aprindea o ţigară.
— Acum, zise Harry, vom verifica pistoalele de serviciu ca să vedem dacă se potrivesc cu glonţul nostru.
— Pe care dintre ele?
— Pe toate.
Se uitară cu toţii la Harry în tăcere.
— Ce vrei să spui cu „toate”? întrebă Katrine.
— Toate pistoalele de serviciu din cadrul forţei de poliţie. Mai întâi în Oslo, apoi în Østland şi, dacă e nevoie, în întreaga ţară.
O nouă pauză, timp în care un pescăruş ţipă ascuţit în bezna de deasupra lor.
— Glumeşti? zise Bjørn.
