— Acum.

 413 

Se gândi la arma pe care o ţinea în portbagajul maşinii. Un Glock 22, cadou de la un coleg american. O armă nefolosită. Neînregistrată.

— Când te întorci?

— Nu ştiu. Nu mă aştepta.

Porni spre hol, simţind privirea ei în spate. Nu se opri până ce nu ajunse la uşă.

— Nu, nu mă văd cu ea. În regulă?

Ulla nu răspunse. Se mulţumi să se întoarcă spre televizor, brusc interesată de starea vremii.

Katrine înjura, transpirată din cap până în picioare în Boiler Room, dar continua să caute pe computer.

Unde naiba se ascundea statistica FBI despre martori decedaţi? Şi ce voia Harry să facă cu ea?

Se uită la ceas. Oftă şi formă numărul lui.

Nu-i răspunse. Bineînţeles.

Îi lăsă un mesaj vocal în care îi spuse că avea nevoie de mai mult timp.

Căuta în profunzime pe site-ul FBI, dar statistica aia era fie al naibii de secretă, fie înţelesese el greşit. Aruncă telefonul pe birou. Îi veni să-l sune pe Leif Rødbekk. Nu, nu pe el. Pe vreun alt idiot care putea fi deranjat din treabă ca s-o reguleze în seara aia. Primul individ care i se ivi în minte o făcu să se încrunte. Oare de unde apăruse tocmai el? Da, era dulce, dar…

dar ce? Oare întreţinuse inconştient gândul ăsta de ceva vreme?

Respinse ideea şi se concentră din nou asupra ecranului.

Poate că nu era vorba de FBI, ci de CIA?

Încercă noi termeni de căutare. Agenţia Centrală de Informaţii, martor, proces şi moarte. Apăsă tasta Enter. Computerul sfârâi. Apărură primele rezultate.

Uşa din spatele ei se deschise, iar Katrine simţi curentul de aer de afară.

— Bjørn? întrebă ea, fără să-şi ia privirea de la ecran.

Harry îşi parcă maşina în faţa bisericii Jakob de pe strada Hausmann şi de acolo merse pe jos până la numărul 92.

Se opri în faţa clădirii şi îşi ridică privirea spre faţadă.

Se vedea o lumină slabă la etajul doi. Harry observă că acum la ferestre

 414 

erau montate grilaje de fier. Probabil că noul proprietar se săturase de jafuri comise prin pătrundere pe scara de incendiu.

Harry îşi imaginase că avea să resimtă o senzaţie mai puternică. În definitiv, era locul unde fusese ucis Gusto. Şi unde aproape că plătise cu viaţa.

Încercă uşa. La fel ca altădată. O deschise şi intră direct. La baza scărilor, îşi scoase pistolul Odessa, eliberă siguranţa, privi în sus pe trepte şi ascultă, inspirând aerul mirosind a urină şi lemnărie plină de vomă.

Linişte totală.

Începu să urce scara. Deplasându-se cât putea de silenţios printre ziare ude, cutii de lapte şi seringi folosite. La etajul doi se opri lângă uşă.

Şi uşa era nouă. De metal. Mai multe încuietori. Doar spărgătorii extrem de motivaţi s-ar fi deranjat s-o spargă.

Harry nu văzu niciun motiv ca să bată în uşă. Niciun motiv să renunţe la orice element posibil de surpriză. Aşa că apăsă clanţa, simţi că uşa reacţionează din inerţie, dar o descoperi neîncuiată. Prinse pistolul cu ambele mâini şi izbi uşa masivă cu piciorul drept.

Se furişă înăuntru şi spre stânga, ca să nu rămână ca o siluetă uşor de luat la ţintă în cadrul uşii. Arcurile uşii o împinseră şi o închiseră automat în urma lui.

Totul înăuntru părea nemişcat, însă se auzea un ticăit molcom undeva.

Harry clipi uluit.

În afară de un mic televizor portabil pus pe standby pe ecranul căruia cifrele albe arătau o altă oră, nu se schimbase nimic. Era aceeaşi cloacă

mizeră a drogaţilor, cu saltele şi gunoaie peste tot. Iar unul dintre acele gunoaie stătea pe un scaun şi se uita direct la el.

Truls Berntsen.

Cel puţin aşa crezu Harry, că în faţa lui e Truls Berntsen.

Sau o fiinţă care fusese Truls Berntsen.

 415 

45

Scaunul fusese aşezat în mijlocul încăperii, sub unica sursă de lumină, o lustră cu abajur din hârtie de orez ruptă, atârnând din tavan.

Harry îşi zise că lampa, scaunul şi televizorul, care emitea acel ticăit tipic unui dispozitiv electric pe moarte, erau probabil de prin anii 1970, dar nu era deloc sigur.

Acelaşi lucru se putea spune despre trupul de pe scaun.

Nu era uşor de spus dacă de acel scaun era legat Truls Berntsen, născut cândva în anii 1970 şi decedat în anul curent. Individul nu mai avea faţă.

Unde odinioară fusese un chip, acum era un soi de pastă amorfă de sânge relativ proaspăt, sânge negru uscat şi fragmente albe de os.

Probabil că pasta aia s-ar fi scurs dacă n-ar fi fost ţinută pe loc de o bucată

de plastic transparent legată strâns în jurul capului. Unul dintre oase ieşea prin plastic. Folie transparentă, îşi zise Harry. Un pachet de carne proaspăt tocată şi ambalată, ca în magazinele alimentare.