— La dracu’, la dracu’, la dracu’!

Harry îşi băgă telefonul înapoi în buzunar. Privi în jur. Uşile fuseseră

scoase. Aşa că nu se putea ascunde nicăieri.

00:02:40.

Harry se repezi în bucătărie, partea scurtă a apartamentului în formă

de L. Nu era suficient de lungă. O bombă ar fi distrus totul şi acolo.

Ochi frigiderul. Îl deschise. O cutie de lapte, două sticle de bere şi un baton de pate de ficat. Preţ de o clipă cântări în minte alternativele: bere sau panică. Se decise în favoarea panicii şi trase afară cu putere sertarele, rafturile din sticlă şi cutiile din plastic. Acestea se izbiră cu zgomot de podea în spatele lui. Se ghemui şi se forţă să intre în frigider. Gemu de iritare. Nu-şi putea îndoi gâtul suficient ca să-şi bage capul înăuntru.

Încercă din nou. Îşi blestemă picioarele lungi, în vreme ce şi le aşeza cât mai ergonomic cu putinţă.

Imposibil!

Se uită la ceasul de pe ecran. 00:02:06.

Harry îşi vârî capul, îşi îndoi la maximum genunchii, însă acum i se opunea spatele. La naiba! Râse tare. Oare refuzul ofertei de yoga gratuită

din Hong Kong avea să se dovedească acum fatal?

Houdini. Îşi aminti ceva despre respiraţie prelungă şi relaxare. Expiră, încercă să-şi limpezească mintea şi să se concentreze pe relaxare. Să

ignore secundele care treceau. Să simtă doar cum muşchii şi articulaţiile îi devin mai flexibile, mai suple. Să simtă cum se comprimă treptat.

Posibil.

Aleluia, chiar se putea! Era în frigider. Un frigider care conţinea suficient metal şi straturi izolatoare care să-l salveze. Poate. Dacă bomba cu ceas nu venea direct din iad.

Apucă marginea uşii şi aruncă o ultimă privire spre televizor înainte de a încerca să o închidă. 00:01:47.

Dădu să închidă uşa, dar mâna lui nu se supuse intenţiei. Creierul refuza să respingă ceea ce văzuseră ochii şi ceea ce raţiunea încerca să

ignore. Deoarece n-avea nicio relevanţă pentru singurul lucru care era important acum, supravieţuirea, salvarea. Nu-şi putea permite să

procedeze altfel, nu avea timp, nu dispunea de empatia necesară.

Pachetul de carne tocată de pe scaun.

Care dobândise două pete albe.

 419 

Albe, precum albul ochilor.

Ochi care se uitau drept la el prin cămaşa de plastic.

Nemernicul trăia.

Harry scoase un urlet şi se strecură afară din frigider. Se repezi spre scaun, cu ecranul de televizor la periferia câmpului vizual. Smulse bucata de plastic de pe acea bucată de carne. Ochii de sub plastic clipiră şi Harry auzi o respiraţie superficială. Probabil că nemernicul primise aer prin gaura creată de osul care străpunsese plasticul.

— Cine a făcut asta? întrebă Harry.

Primi drept răspuns doar o răsuflare. Bucata de carne tocată începu să

se scurgă precum ceara unei lumânări care se topeşte.

— Cine e? Cine e ucigaşul de poliţişti?

O nouă răsuflare.

Harry se uită la ceas. 00:01:26. Avea nevoie de timp ca să se înghesuie la loc în frigider.

— Haide, Truls! Îl pot prinde.

O bulă de sânge începu să se umfle acolo unde Harry bănuia că trebuia să se afle gura. Când bula explodă se auzi o şoaptă aproape imperceptibilă:

— Era mascat. N-a vorbit.

— Ce fel de mască?

— Verde. Toată verde.

— Verde?

— Chi… rurg…

— Mască chirurgicală?

O încuviinţare lentă, apoi ochii se închiseră din nou.

00:01:05.

Nu mai putea afla nimic. Se repezi înapoi în bucătărie. De data asta intră mai rapid în frigider. Închise uşa şi lumina dinăuntru se stinse.

Tremurând în beznă, se apucă să numere secundele.

49.

Nemernicul ar fi murit oricum.

48.

Mai bine că făcuse altcineva treaba.

47.