Bellman spre lift, fără să-i arunce măcar o privire.
Bellman presupuse că trebuia să se fi înşelat când avusese impresia că
339
detectase o urmă de zâmbet pe buzele bătrânului.
După care înghiţi în sec, inspiră adânc şi intră în aceeaşi încăpere în care, nu cu mult timp înainte, fusese de-a dreptul măcelărit.
Masa lungă era înconjurată de nouă feţe. Opt dintre ele păreau să fie în aşteptare, ca publicul la începutul celei de-a doua reprize, după o primă
repriză pasionantă. A noua faţă era ciudat de palidă. Atât de palidă încât pentru o clipă cu greu o recunoscu. Faţa măcelarului.
După 14 minute încheiase. Le prezentase un plan. Le explicase că
răbdarea manifestată de poliţie generase beneficii, munca lor sistematică
dusese la un punct de cotitură în cadrul anchetei. Punctul de cotitură
însemna atât o satisfacţie, cât şi o durere, deoarece exista şansa ca vinovatul să fie poliţist. Însă ei nu se puteau preface că nu văd. Erau obligaţi să demonstreze publicului că erau dispuşi să răstoarne munţii dacă era nevoie, indiferent ce ar fi descoperit. Să demonstreze că nu erau laşi. El unul era pregătit pentru o furtună, dar în astfel de situaţii, totul se reducea la demonstrarea curajului, la un leadership autentic şi la agilitate mentală. Nu doar în sediul central al poliţiei, ci şi în Consiliul Local. El era gata să manevreze cu mândrie cârma corabiei, dar avea nevoie de încrederea consiliului ca să iasă la luptă. Observă că discursul lui începuse să sune prea pompos spre final, mai pompos decât i se păruse când Gunnar Hagen îl rostise la el acasă, cu o seară înainte. Dar acum ştia că
avea în mod cert o parte din consilieri de partea lui, câteva dintre femei se coloraseră la faţă, mai ales când punctase teatral ultimele propoziţii. Când toate pistoalele de serviciu din ţară aveau să fie verificate prin comparare cu glonţul găsit, el, ca un prinţ care ţine condurul Cenuşăresei, va fi primul care-şi va da arma pentru testare balistică. Oricum, ceea ce conta acum nu era impresia asupra femeilor din consiliu, ci ce credea preşedintele.
Care adoptase o faţă de jucător de poker.
Truls Berntsen puse telefonul în buzunar şi îi mai ceru thailandezei încă
o cafea.
Femeia zâmbi şi se făcu nevăzută.
Serviabili thailandezii ăştia. Spre deosebire de cei câţiva norvegieni care mai serveau la mese. Ospătarii norvegieni erau leneşi, aveau toane şi păreau iritaţi că trebuie să-şi facă treaba. Nu ca familia de thailandezi care opera acest mic restaurant din Torshov, care trecea imediat la acţiune
340
dacă îl vedeau pe el fie şi doar ridicând o sprânceană. Iar când le plătea pentru un nenorocit de pacheţel de primăvară sau pentru o cafea, oamenii zâmbeau larg şi se înclinau cu palmele împreunate, ca şi cum el ar fi fost marele Zeu alb care se pogorâse din ceruri. Lui Truls îi trecuse prin minte să se ducă în Thailanda. Însă asta n-avea să se întâmple. Voia să
lucreze din nou.
Mikael tocmai îl sunase ca să-l anunţe că micul lor complot funcţionase. Suspendarea lui avea să fie revocată curând. Mikael nu avusese chef să specifice mai exact ce înţelegea prin „curând”, dar repetase cuvântul.
Veni cafeaua şi Truls luă o gură din ea. Nu era cine ştie ce cafea, dar ajunsese la concluzia că nu-i plăcea ceea ce alţii numeau „cafea bună”.
Aşa ar fi trebuit să fie gustul ei, filtrată într-un filtru bine uzat. Cafeaua trebuia să aibă un gust vag de filtru de hârtie, plastic şi grăsime de cafea prăjită. Dar poate că tocmai de aceea era singurul client. Oamenii îşi beau cafeaua altundeva şi veneau acolo ceva mai târziu în cursul zilei ca să ia o masă ieftină sau să comande mâncare la pachet.
Thailandeza care îl servea se duse să se aşeze la masa din colţ, unde ceilalţi membri ai familiei se uitau peste ceea ce el presupunea a fi nota de plată. Ascultă sunetele limbii lor ciudate. Nu pricepea o boabă, dar îi plăcea. Îi plăcea să stea aproape de ei. Dădea din cap amabil când ei se uitau zâmbind la el. Simţea că face parte din acea comunitate. Oare de aceea venea acolo? Truls respinse ideea. Se concentră asupra problemei mai presante.
Asupra celorlalte fraze rostite de Mikael.
Erau nevoiţi să-şi predea pistoalele de serviciu.
Mikael îi spusese că aveau să fie verificaţi în legătură cu crimele comise împotriva poliţiştilor, iar ca să arate că dispoziţia se aplica tuturor, indiferent de rang, el însuşi îşi predase arma pentru testare balistică în acea dimineaţă. Truls trebuia să procedeze la fel cât mai curând, mai zisese Mikael, chiar dacă era suspendat.
Trebuia să fie vorba de glonţul din René Kalsnes. Îşi dăduseră seama că
acesta provenea dintr-o armă de poliţie.
El însuşi nu era prea îngrijorat. Nu numai că schimbase glonţul, dar raportase ca dispărută, furată şi arma pe care o folosise. Bineînţeles că
aşteptase o vreme, mai exact un an, ca să fie sigur că nimeni n-avea s-o
341
lege de omorârea lui Kalsnes. După aceea deschisese forţat uşa propriului apartament cu o rangă, ca lucrurile să pară convingătoare, şi anunţase un jaf. Întocmise o listă cu o groază de lucruri care îi fuseseră furate şi primise 40.000 de la firma de asigurări. Şi un nou pistol de serviciu.
Deci nu asta era problema.
Problema era glonţul din cutia cu probe. La acel moment i se păruse –
oare de ce? – o idee bună, însă acum, brusc, avea nevoie de Mikael Bellman. Dacă el era revocat din funcţie, n-avea să mai poată anula suspendarea lui Truls. Oricum, era prea târziu să mai schimbe ceva.
Suspendat.
Truls zâmbi gândindu-se la acea noţiune şi îşi ridică ceaşca în aer ca pentru a toasta în faţa propriei reflexii din lentila ochelarilor de soare aflaţi pe masă. Apoi îşi dădu seama că probabil râsese tare, deoarece familia de thailandezi îl privea ciudat.
