Harry se forţă să se uite în altă parte şi încercă să-şi ţină respiraţia ca să

audă mai bine, în vreme ce se lipi de perete. Cu arma pe jumătate ridicată

în aer, cercetă încăperea de la stânga la dreapta.

Privi spre colţul dinspre bucătărie şi zări laterala frigiderului vechi şi blatul din bucătărie, însă acolo se putea ascunde cineva în semiobscuritate.

Niciun sunet. Nicio mişcare.

Harry aşteptă. Raţionă. Dacă era o capcană pe care i-o întinsese cineva, ar fi trebuit să fie deja mort.

Inspiră adânc. Avea avantajul de a mai fi fost acolo înainte, ştia că nu existau alte ascunzători în afară de bucătărie şi de baie. Dezavantajul era că trebuia să se întoarcă cu spatele la una dintre posibilităţi ca s-o verifice pe cealaltă. Luă o decizie. Porni spre bucătărie, îşi vârî capul pe după colţ, îl trase rapid înapoi şi aşteptă ca informaţia primită de creier să fie procesată. Cuptor, teancuri de cutii de pizza şi frigiderul. Nu era nimeni acolo.

Se duse către baie. Rămase în prag şi apăsă comutatorul. Numără până

la şapte. Îşi vârî iar capul. Şi-l retrase. Pustiu.

Alunecă spre podea, cu spatele lipit de perete. Abia acum simţea cât de

 416 

tare îi bătea inima.

Rămase aşa câteva secunde. Ca să-şi revină.

După care se duse spre trupul de pe scaun. Se aplecă şi cercetă cu privirea masa aceea roşie din spatele plasticului. Fără faţă, dar cu o frunte proeminentă, maxilarul inferior ieşit în afară şi frizura ieftină. Harry nu mai avea nicio îndoială: era Truls Berntsen. Creierul lui începuse deja să

proceseze că se înşelase. Nu Truls Berntsen era ucigaşul de poliţişti.

Următoarea idee apăru cu brutalitate şi în mod cert nu venea singură.

Oare asta vedea el acolo: omorârea unui complice, un ucigaş care îşi acoperă urmele? Oare Truls Beavis Berntsen lucrase cu cineva la fel de bolnav mintal ca şi el ca să comită acele atrocităţi? Oare stătuse Valentin intenţionat în faţa camerelor de supraveghere de la stadionul Ullevål, cât Berntsen săvârşea crima din Maridalen? Iar dacă era aşa, cum împărţiseră

crimele? Pentru care dintre crime avea Berntsen alibi?

Harry se îndreptă şi privi în jur. De ce fusese chemat acolo? Cadavrul ar fi fost descoperit curând. În plus, mai multe amănunte nu se legau. Truls Berntsen nu fusese niciodată implicat în ancheta uciderii lui Gusto Hanssen. Atunci fusese vorba de o echipă mică de investigatori, constând din Beate şi alţi câţiva criminalişti, care nu prea avuseseră ce să

investigheze, de vreme ce Oleg fusese arestat ca presupus făptaş la câteva minute după sosirea lor, iar dovezile susţinuseră ipoteza. Singura…

În liniştea din jurul lui, Harry continua să audă ticăitul domol. Regulat, constant, ca un ceas. Îşi duse gândul până la capăt.

Singura persoană care se deranjase suficient de mult ca să ancheteze acea crimă sordidă, legată de consumul de droguri era acum în acea încăpere. El însuşi.

Fusese – la fel ca şi ceilalţi poliţişti – chemat să moară la locul unei crime nerezolvate.

În secunda următoare era la uşă şi apăsa clanţa. I se adeveriră cele mai negre temeri: clanţa se rotea în gol, fără să opună rezistenţă şi fără să

deschidă uşa. Ca la o uşă de cameră de hotel. Numai că acum Harry nu avea o cheie de acces.

Inspectă din nou încăperea cu privirea.

Ferestrele groase cu barele de oţel pe dinăuntru. Uşa de fier care se încuiase singură. Intrase direct în capcană, ca un idiot, cum fusese mereu, mânat doar de aventura vânătorii.

 417 

Ticăitul nu se accentuase; dar părea să fi devenit mai tare.

Harry se uită la televizorul portabil. La secundele care curgeau pe ecran. Nu ora era greşită. Ceasul acela nu indica ora; ceasurile nu merg înapoi.

Arătase 00:06:10 când intrase în încăpere, acum arăta 00:03:51.

Era o numărătoare inversă.

Harry se duse într-acolo, prinse televizorul şi încercă să-l ridice. În zadar. Probabil că fusese prins cu şuruburi de podea. Izbi cu putere în partea de sus, iar carcasa de plastic cedă cu o bufnitură. Privi înăuntru.

Ţevi metalice, tuburi de sticlă, cabluri. În mod cert Harry nu era expert, dar văzuse suficiente televizoare la interior ca să îşi dea seama că cel din faţa lui conţinea prea multe elemente. Şi mai văzuse suficiente imagini cu explozive artizanale ca să recunoască o bombă cu ceas.

Se uită la cabluri şi respinse imediat ideea. Unul dintre geniştii echipei Delta îi explicase că tăierea firului albastru sau roşu pentru a ajunge acasă

nevătămat era istorie; acum totul era un iad digital, cu semnale transmise prin Bluetooth, coduri şi siguranţe care trimiteau ceasul urgent la zero dacă încercai să te joci cu ceva pe acolo.

Harry se propti bine pe picioare şi alergă spre uşă, izbindu-se în ea ca un berbece. Era posibil ca în cadrul uşii să existe fisuri şi crăpături.

Nu existau.

Nici acolo unde se prindea grilajul de lemn.

Când reveni pe picioare, simţi că-l dor umerii şi coastele. Urlă în direcţia ferestrei.

Nu intra niciun sunet, nu ieşea niciun sunet.

Harry îşi scoase telefonul. Centrul operaţional. Echipa Delta. Cei de acolo puteau folosi explozibili.

Se uită la ceasul de pe ecran. 00:03:04. Dispecerul abia dacă avea timp să transmită adresa. 00:02:59. Se uită la lista de contacte din telefon. R.

Rakel.

Să o sune. Să-şi ia adio. De la ea şi de la Oleg. Să le spună că îi iubeşte.

Că trebuie ei să-şi vadă de viaţa lor. Să trăiască mai bine decât o făcuse el.

Să fie cu ei în ultimele două minute. Ca să nu moară singur. Să aibă

companie, să împartă o ultimă experienţă traumatizantă cu ei, să îi lase să

simtă gustul morţii, să le ofere un ultim coşmar care să-i însoţească în viaţă.

 418 