— Pielea se rupe, osul obrazului crapă şi iese în afară, dar continui să
loveşti capătul osului cu instrumentul contondent, scoţând de pe acesta bucăţele de vopsea.
— Nu.
— Bine. Mersi.
Bjørn Holm luă capacul de pe a doua cutie, cea a cazului Mittet, însă
observă că tânărul ofiţer criminalist continua să stea în cadrul uşii.
— Da? rosti Bjørn, fără să-şi ridice privirea.
— Era bleumarin.
— Ce anume?
— Vopseaua. Şi nu era vorba de pomeţi. Era osul maxilarului, la locul fracturii. L-am analizat. O vopsea destul de obişnuită, folosită la instrumentele metalice. Se prinde bine de metal şi împiedică ruginirea.
— Vreo sugestie legată de tipul instrumentului?
Bjørn îl vedea pe Kim Erik radiind efectiv de mândrie. Îl instruise personal, iar acum maestrul îl întreba pe ucenic dacă avea vreo sugestie.
— Imposibil de spus. Poate fi orice.
— Bine, asta e tot.
— Dar am o sugestie.
Bjørn văzu cum colegul lui murea de nerăbdare să-i spună ce credea.
Tipul avea să ajungă departe.
— Zi.
331
— Cric. Toate maşinile sunt dotate cu cric, însă în portbagaj nu a fost găsit unul.
Bjørn dădu din cap. Îi venea greu să spună.
— Maşina era un Volkswagen Sharan din 2010, Kim Erik. Dacă o să
verifici, o să afli că e unul dintre puţinele modele de maşină care nu e dotată cu cric.
— Oh.
Chipul tânărului se dezumflă ca o minge înţepată.
— Însă îţi mulţumesc pentru ajutor, Kim Erik.
Avea să ajungă departe, în mod cert. Dar abia peste câţiva ani.
Bjørn începu să caute sistematic prin cutia cazului Mittet.
Mai era ceva care îl punea pe gânduri.
Puse capacul la loc şi se duse la biroul din capătul coridorului.
Ciocăni în uşa deschisă. Iniţial clipi, un pic nedumerit, din pricina capului ras dinăuntru, înainte de a-şi da seama cine era: Roar Midtstuen, cel mai vechi şi mai experimentat ofiţer criminalist. Pe vremuri, Midtstuen se luptase cu ideea de a lucra pentru un şef care era nu doar mai tânăr decât el, ci şi femeie. Însă situaţia se calmase când constatase că Beate Lønn era una dintre cele mai bune achiziţii pentru departamentul lor.
Midtstuen tocmai revenise la muncă dintr-un concediu medical de mai multe luni, după ce fiica lui murise în urma unui accident. Fata se întorcea de la o ascensiune pe versantul unui masiv la est de Oslo. Bicicleta ei fusese găsită într-un şanţ. Şoferul vinovat încă nu fusese identificat.
— Ce faci, Midtstuen?
— Ce faci, Holm?
Midtstuen se roti cu scaunul, ridică din umeri, zâmbi şi încercă să pară
plin de energie, însă în van. Bjørn abia dacă-i recunoscuse chipul buhăit când reapăruse la lucru. Era un efect secundar al antidepresivelor.
— Bastoanele de poliţie au fost mereu negre?
Ca ofiţeri criminalişti, erau obişnuiţi cu întrebările oarecum bizare despre detalii de la locurile crimelor, aşa că Midtstuen nici măcar nu ridică
din sprâncene.
— În mod cert au fost închise la culoare.
