— O să-ţi placă, Aurora. Îţi promit.
Blând, ca un preot oficiind confirmarea. Asta era expresia tatei. Poate că individul era totuşi Isus? Însă indiferent că era Isus sau nu, n-avea chef să-l vadă în casă. Cu toate astea, merse mai departe. Ce-avea să-i spună
lui tati? Că îl împiedicase pe un cunoscut de-ai lui să intre pentru un pahar cu apă? Nu, nu putea face asta. Rări paşii ca să aibă timp de gândire, ca să
găsească o scuză pentru a nu-l lăsa să intre. Însă nu găsi niciuna. Şi pentru că încetinise, el se apropie, iar ea îi auzi respiraţia. Greoaie, ca şi cum cei câţiva paşi de la leagăn spre casă îl lăsaseră fără suflare. Iar din gura lui venea un miros ciudat, care îi amintea de acetona cu care se curăţa oja de pe unghii.
Cinci paşi până la prag. O singură scuză. Doi paşi. Uşa. Haide. Nu.
Ajunseră la uşă.
Aurora înghiţi în sec.
— Cred că e încuiată. Va trebui să aşteptăm afară.
— Da? făcu individul, privind în jur de pe treapta de sus, ca şi cum l-ar fi căutat pe tati undeva dincolo de gardurile vii.
314
Sau dincolo de vecini.
Aurora simţi căldura braţului lui care se întinse peste umărul ei, apucă
clanţa uşii şi o împinse în jos. Uşa se deschise.
— Măi să fie, am avut noroc, zise el, respirând mai iute acum.
În vocea lui se simţea o oarecare uşurare. Am avut noroc.
Aurora era cu faţa spre cadrul uşii. Se uită spre holul întunecat de la intrare. Doar un pahar cu apă. Iar muzica aia cu vorbărie nu o interesa deloc. În depărtare se auzi o maşină de tuns iarba. Un zgomot furios, agresiv, insistent. Păşi înăuntru.
— Trebuie să… începu ea, după care se opri brusc.
În acea clipă îi simţi mâna pe umăr, ca şi cum el trecuse de o linie roşie.
Simţi căldura palmei lui acolo unde se oprea materialul cămăşii şi începea pielea. Îşi simţi inimioara bătând cu putere. Auzi altă maşină de tuns iarba.
Care nu era o maşină de tuns iarba, ci un motor de maşină mică torcând.
— Mami! ţipă Aurora.
Se smulse din strânsoarea individului, se furişă pe lângă el, sări toate cele patru trepte ale scării de la intrare dintr-un salt, ateriză pe pietriş şi o luă la fugă. Strigând peste umăr:
— Trebuie să o ajut cu cumpărăturile.
Alergă la poartă, ascultă dacă veneau paşi în urma ei, însă zgomotul scos de propria încălţăminte pe pietriş era asurzitor. Apoi ajunse la poartă, o deschise cu putere şi o văzu pe mama ei coborând din mica maşină
albastră în faţa garajului.
— Bună, draga mea, zise mama, privind-o nedumerită. Ai venit cu ceva viteză.
— E cineva aici care îl caută pe tati, zise Aurora, dându-şi seama că
aleea de pietriş era mai lungă decât crezuse ea, căci rămăsese fără suflare.
E pe trepte.
— Da? replică mama, dându-i una dintre sacoşele de pe bancheta din spate a maşinii, trântind portiera şi mergând alături de fiica ei către poartă.
Pe trepte nu era nimeni, însă uşa de la intrare era deschisă.
— A intrat în casă? întrebă mami.
— Nu ştiu, răspunse Aurora.
Intrară în casă, însă Aurora rămase în hol, aproape de uşa deschisă, în vreme ce mama ei trecu de living, către bucătărie.
315
— Alo? o auzi pe mama ei strigând. Alo?
După care se întoarse în hol, fără sacoşele cu cumpărături.
— Nu e nimeni aici, Aurora.
— Dar era aici. Sigur!
Mami o privi surprinsă şi râse.
