— Chestia asta. A luat vreodată bastonul cu ea pe afară?

— Da, de câteva ori.

 387 

— Zău? La ce oră?

Katrine se împinse în spate pe scaun.

— Noaptea, bineînţeles. Îmbrăcată bine, cu tocuri, cu părul uscat cu foehnul şi cu bastonul în mână.

Individul chicoti.

— De ce nai…

— Zicea că e un mijloc de protecţie împotriva violatorilor.

— Şi ca să se protejeze, lua cu ea un baston în oraş?

Katrine cântări bastonul în palmă. Îi amintea de capătul unui cuier de pălării de la Ikea.

— Ar fi fost mai simplu să evite parcurile.

— Nu şi ea. Se ducea direct spre parcuri.

— Cum?

— Se ducea în Vaterlandsparken. Voia să exerseze lupta corp la corp.

— Dorea ca perverşii să se dea la ea şi după aia…

— După aia să îi bată măr, da.

Leif Rødbekk rânji din nou lupeşte, uitându-se la Katrine atât de direct, încât ea nu fu deloc sigură ce vrea el să spună când continuă:

— O fată pe cinste.

— Da, rosti Katrine, ridicându-se. Iar acum eu trebuie să o găsesc.

— Ocupată?

Orice stânjeneală simţi Katrine auzind întrebarea, nu o percepu conştient decât după ce trecu de individ şi ieşi pe uşă. Însă luând-o în jos pe scări, îşi zise că nu, nu era chiar aşa de disperată.

Harry conducea prin Svartdalstunnel. Luminile tunelului străluceau reflectate de capotă şi parbriz. Harry nu înainta cu viteză mai mare decât era nevoie, căci nu trebuia să ajungă mai devreme la destinaţie. Arma era pe scaunul de lângă el. Era încărcată cu 12 gloanţe Makarov de 9×18

milimetri. Mai mult decât destule ca să facă ce avea de gând. Se punea doar problema dacă va avea curajul să meargă până la capăt.

Putea să facă asta.

Nu mai împuşcase pe nimeni cu sânge rece. Însă treaba de acum trebuia dusă la îndeplinire. Pur şi simplu.

Îşi schimbă poziţia mâinilor pe volan. Trecu într-o treaptă inferioară de viteză când ieşi din tunel în lumina care se estompa şi între dealurile

 388 

dinspre intersecţia Ryen. Îşi simţi mobilul vibrând şi îl scoase cu o mână.

Aruncă o privire la ecran. Rakel. O oră de sunat neobişnuită pentru ea. Ei doi aveau un acord tacit să vorbească la telefon după ora 22:00. Acum nu putea vorbi. Era prea agitat. Ea ar fi simţit asta şi l-ar fi întrebat. Iar el nu voia s-o mintă. Nu voia să mai mintă.

Lăsă telefonul să sune, după care îl închise şi îl aşeză lângă armă. Nu mai avea la ce să se gândească, terminase, să-şi lase îndoielile să iasă la suprafaţă ar însemna să o ia de la capăt pe aceeaşi cale lungă ca să ajungă

exact unde era acum. Decizia era luată, faptul că dorea într-un fel să dea înapoi era de înţeles, dar ieşea din discuţie. La naiba! Izbi cu palma în volan. Se gândi la Oleg. La Rakel. Ajuta.

Luă sensul giratoriu şi o luă pe drumul către Manglerud. Către blocul unde locuia Truls Berntsen. Simţi cum se calmează. În sfârşit. Mereu se întâmpla când trecea pragul, era prea târziu, intrase într-un picaj minunat în care gândurile conştiente încetau şi totul era automat, acţiune precisă

şi rutină exersată. Simţise asta cu multă vreme în urmă, acum simţea din nou. Nu fusese sigur că mai era capabil. Ei bine, încă mai simţea.

Străbătu străzile cu viteză mică. Se aplecă în faţă şi se uită la norii gri-albăstrui care se adunau ca o armada neanunţată cu obiective necunoscute. Se lăsă înapoi în scaun. Văzu clădirile înalte din spatele acoperişurilor mai joase.

Nu avea nevoie să se uite la armă ca să ştie că e acolo.

Nu avea nevoie să repete succesiunea evenimentelor ca să se asigure c-o ţine minte.

Nu avea nevoie să-şi numere bătăile inimii ca să ştie că pulsul îi este stabil.

Închise ochii pentru o clipă şi văzu cu ochii minţii ce avea să se întâmple. În acea clipă o simţi, senzaţia pe care o mai încercase de câteva ori în viaţă, ca poliţist. Senzaţia de frică. Aceeaşi frică pe care o putea sesiza uneori la cei pe care îi vâna. Frica ucigaşului de propria reflexie.

 389 

42

Truls Berntsen îşi ridică şoldurile şi îşi înfipse capul în pernă. Închise ochii, scoase câteva gemete înfundate şi ejaculă. Simţi spasmele cum îi zgâlţâie trupul. După aceea rămase nemişcat, plutind înăuntrul şi în afara regatului viselor. Undeva în depărtare – presupunea că zgomotul venea din parcarea mare – se auzi o alarmă sunând. Altfel, afară domnea o linişte asurzitoare. Era chiar ciudat ca într-un astfel de loc paşnic, unde atâtea mamifere trăiau unul deasupra celuilalt, să fie mai linişte decât într-un codru periculos, unde cel mai mic sunet putea semnifica faptul că

te transformi în pradă. Îşi înălţă capul şi văzu ochii lui Megan Fox.

— Şi pentru tine a fost bine? şopti el.

Ea nu-i răspunse. Ochii nu i se mişcară, zâmbetul nu îi dispăru, invitaţia limbajului trupului era aceeaşi. Megan Fox, singura persoană din viaţa lui care era constantă, loială şi de încredere.

Se aplecă spre noptieră şi apucă rola de hârtie igienică. Se şterse bine şi căută telecomanda de la DVD player. Îndreptă telecomanda spre Megan, care tremura în cadrul încremenit de pe ecranul televizorului plat Pioneer cu diagonala de 127 cm, dintr-o serie pe care producătorul n-o mai scotea pe piaţă deoarece aparatele erau prea scumpe, prea bune pentru preţul cerut. Truls prinsese ultimul televizor, pe care îl cumpărase cu banii obţinuţi din arderea dovezilor adunate împotriva unui pilot care făcea trafic cu heroină pentru Asaiev. Depusese restul banilor în bancă şi bineînţeles că fusese suficient de idiot ca să şi-i pună direct în contul personal. Asaiev însemnase un pericol pentru Truls. Iar când Truls auzise că Asaiev e mort, primul gând fusese că era liber. Murdăria fusese înlăturată şi nimeni nu îl mai putea prinde.

Ochii verzi ai lui Megan Fox luceau în direcţia lui. Ochi verzi ca smaraldul.

Se gândea de ceva vreme să-i cumpere smaralde. Ulla îmbrăcată în verde. Ca hanoracul verde pe care şi-l scotea când se aşeza pe canapea să

citească. Trecuse chiar pe la un magazin de bijuterii. Proprietarul îl cântărise rapid pe Truls, estimase numărul de carate şi valoarea, după