fie văzut cu Truls. În plus, avea senzaţia că Truls ştia. Şi ce dacă?
— Cum rămâne? Pot să rog pe altcineva.
Truls pufni.
— Poţi pe naiba!
Mikael inspectă rapid încăperea cu privirea. Nu avea chef să-i ceară lui Truls să vorbească încet, dar… în vremuri demult trecute Mikael era în mare măsură în stare să prezică modul în care avea să reacţioneze Truls şi
300
să-l convingă să facă ce dorea el. În Truls se schimbase ceva; era ceva sinistru, rău şi impredictibil legat de prietenul lui din copilărie.
— Am nevoie de un răspuns. E urgent.
— Bine, acceptă Truls, golindu-şi paharul. Chestia cu suspendarea e-n regulă. Dar mai am nevoie de ceva.
— Ce anume?
— De o pereche de chiloţi ai Ullei – nespălaţi.
Mikael se uită lung la Truls. Oare era beat? Sau ferocitatea din ochii lui umezi era o trăsătură permanentă acum?
Truls râse şi mai tare şi îşi trânti paharul pe masă. Câţiva dintre cei care contau se întoarseră spre el.
— Eu… începu Mikael. O să văd ce…
— Glumesc, puţoiule!
Mikael râse scurt.
— Şi eu. Asta înseamnă că vei…
— Pentru numele lui Dumnezeu, suntem amici de când eram copii, nu?
— Bineînţeles. Habar n-ai cât îţi sunt de recunoscător, Truls.
Mikael se chinui să zâmbească.
Truls ridică o mână peste masă. Şi-o lăsă cu greutate pe umărul lui Mikael.
— Ba da, am.
Cu prea multă greutate, îşi zise Mikael în sinea lui.
Nu existase recunoaştere la faţa locului, studierea planurilor etajului pentru găsirea ieşirilor sau rutelor posibile de evadare sau pentru alcătuirea unui baraj de poliţie unde se adunaseră vehiculele de teren ale echipei Delta. Avusese loc o scurtă şedinţă pe drum, cu Sivert Falkeid lătrând ordine şi oamenii înarmaţi la greu din spate rămânând tăcuţi, ceea ce însemna că înţeleseseră bine totul.
Era o chestiune de timp şi chiar şi cel mai bine întocmit plan de acţiune din lume ar fi fost inutil dacă pasărea îşi luase deja zborul.
Harry, stând în spatele maşinii cu nouă locuri şi ascultând, ştia bine că
nu aveau nici al doilea sau al treilea cel mai bun plan din lume.
Primul lucru pe care Falkeid îl întrebase pe Harry fusese dacă el credea că Valentin avea să fie înarmat. Harry răspunsese că fusese folosită o armă pentru uciderea lui René Kalsnes. Şi că avea impresia că şi Beate
301
fusese ameninţată cu o armă de foc.
Harry se uită la bărbaţii din faţa lui. Ofiţeri de poliţie care se oferiseră
voluntar pentru operaţiuni armate. Ştia cu cât erau plătiţi pentru ore suplimentare şi nu era mult. Şi mai ştia şi ce credeau contribuabilii că pot pretinde de la trupele Delta, adică mult prea mult. De câte ori nu auzise diverşi oameni cu gândire limitată criticând trupele Delta pentru că nu se expuneau unor pericole mai mari, pentru că nu dispuneau de un al şaselea simţ care să le spună ce se petrece în spatele unei uşi închise, într-un avion deturnat, pe o plajă plină de copaci, şi că nu se grăbeau cu capul înainte? Pentru un ofiţer Delta cu patru misiuni pe an în medie, deci având la activ aproximativ o sută de misiuni într-o carieră de 25 de ani, o atitudine precum cea pretinsă de alţii ar fi însemnat moartea la datorie.
Însă ideea principală continua să fie aceasta: a fi ucis la datorie era cea mai bună modalitate de a garanta eşecul unei operaţiuni şi de a expune alţi ofiţeri la pericole.
— E un singur lift, lătră Falkeid. Doi şi Trei, îl luaţi voi. Patru, Cinci şi Şase, urcaţi pe scara principală. Şapte şi Opt, pe scara de incendiu. Hole, tu şi cu mine acoperim zona de afară, dacă tipul iese cumva pe fereastră.
— Nu am armă, zise Harry.
— Ia-l! replică Falkeid, dându-i un pistol Glock 17.
Harry îl ţinu în mână, simţi greutatea solidă a armei, echilibrul ei.
Nu-i înţelesese niciodată pe împătimiţi! de arme, cum nu-i înţelesese pe cei înnebuniţi după maşini sau pe cei care îşi construiau case care să se potrivească cu sistemul lor audio. Însă nu se împotrivise vreodată să ţină o armă în mână. Asta până anul trecut. Harry se gândi când ţinuse ultima dată o armă. Se gândi la pistolul Odessa din dulap. Se forţă să respingă
gândul.