— Da, nu e simplu să ţii socoteala cine se duce să doarmă la cine zilele astea, zise râzând Torunn Einersen, dar cu o voce neliniştită în privinţa lui, a tatălui care nu ştia unde-şi petrecuse noaptea fata lui.

Ståle închise. Cămaşa lui era pe cale să devină udă leoarcă.

O sună pe Ingrid. Îi răspunse căsuţa vocală. Îi lăsă un mesaj să-l sune înapoi. Se ridică şi ieşi în fugă pe uşă. Ultimul pacient, o femeie de vârstă

mijlocie venită la terapie din motive obscure pentru Ståle, îşi ridică

 370 

privirea.

— Mă tem că trebuie să anulez şedinţa de azi…

Intenţionă să-i rostească numele, dar nu şi-l aminti decât jos, când ieşise pe uşa principală şi alerga de-a lungul Sporveisgata către maşină.

Când targa înfăşurată trecu pe lângă ei, spre ambulanţa care aştepta, Harry îşi dădu seama că strângea prea tare paharul din carton cu cafea. Se uită urât la mulţimea de gură-cască.

Îl sunase Katrine. În continuare nu fusese nimeni raportat ca dispărut şi nimeni din echipa de anchetă a cazului Kalsnes nu avea o fiică cu vârstă

cuprinsă între 8 şi 16 ani. Aşa că Harry o rugase să extindă căutarea la restul forţei de poliţie.

Bjørn ieşi din bar. Scoase mănuşile de latex şi îşi dădu jos gluga combinezonului alb.

— În continuare nicio veste de la echipa ADN? întrebă Harry.

— Nimic.

Primul lucru pe care îl făcuse Harry când sosise la locul crimei fusese să

ceară luarea unei mostre de ţesut de la victimă şi trimiterea ei urgentă la Patologie. Un test ADN complet cerea timp, însă obţinerea profilului iniţial se putea realiza destul de rapid. Iar ei nu aveau nevoie de mai mult în acel moment. Toţi anchetatorii, poliţiştii obişnuiţi şi ofiţerii criminalişti îşi înregistraseră profilurile ADN în baza de date pentru eventualitatea că

ajungeau să contamineze un loc al crimei. În ultimul an fuseseră

înregistraţi şi ofiţerii care ajungeau primii la locurile faptelor sau care păzeau scenele crimelor, ba chiar şi civili despre care se credea că aveau obiceiul să ajungă la astfel de scene. Era un simplu calcul probabilistic. Cu doar primele trei sau patru cifre din cele 11 ale codului ADN ajungeau deja să elimine o mare parte din ofiţerii de poliţie. Cu următoarele două îi eliminau pe toţi. Adică, dacă el avea dreptate, pe toţi, mai puţin pe unul.

Harry se uită la ceas. Nu ştia de ce, nu ştia ce încercau să facă, ştia doar că

n-aveau mult timp. El nu avea mult timp.

Ståle Aune îşi parcă maşina în faţa porţilor şcolii şi porni avariile. Auzi ecoul propriilor paşi cum răsună între clădirile din jurul terenului de sport.

Sunetul singuratic al copilăriei. Sunetul ajunsului târziu la ore. Sau sunetul vacanţelor de vară, când toată lumea pleca din oraş, al abandonului.

 371 

Deschise cu putere uşa grea şi alergă pe coridor, fără să mai audă vreun ecou acum, doar propriul gâfâit. Aia era uşa clasei ei. Nu? Grupă sau clasă? Ştia atât de puţine despre viaţa ei zilnică. În ultimele şase luni nici nu o prea văzuse. Erau atât de multe lucruri pe care ar fi vrut să le ştie. De acum înainte, avea să petreacă mult mai mult timp cu ea. Câtă vreme, câtă vreme…

Harry se uită în jur prin bar.

— Broasca de la uşa din spate a fost spartă, rosti ofiţerul din spatele lui.

Harry încuviinţă. Observase semnele de forţare din jurul broaştei.

Spargere de broaşte. Treabă de poliţist. De aceea nu pornise alarma.

Harry nu observase niciun semn de rezistenţă. Niciun obiect nu fusese răsturnat, pe podea nu se vedea nimic, nu erau scaune sau mese dărâmate din locurile în care fuseseră lăsate peste noapte. Proprietarul era interogat. Harry spusese că n-are nevoie să discute cu el. Nu spusese că nu voia să-l vadă. Nu oferise nicio explicaţie. Cum ar fi că nu dorea să

rişte să fie recunoscut.

Harry se aşeză pe un scaun de la bar, revăzând în minte cum stătuse acolo în noaptea aia cu un pahar neatins de Jim Beam în faţa lui. Rusul îl atacase din spate; încercase să apese lama cuţitului siberian pe artera lui carotidă. Îi stătuse în cale proteza de titan a lui Harry. Proprietarul rămăsese stană în spatele tejghelei, paralizat de frică, în vreme ce Harry căutase disperat tirbuşonul. Apoi sângele care pătase podeaua, ca şi cum se vărsase o sticlă de vin roşu.

— Până acum niciun indiciu, zise Bjørn.

Harry încuviinţă iar. Bineînţeles că nu erau. Berntsen avusese localul doar pentru el şi avusese timp să monteze scena cu atenţie. Să cureţe totul înainte de a o uda pe fată, de a o îmbiba… Cuvântul îi veni în minte fără să vrea. De a o marina.

După care aprinsese bricheta.

Se auziră acordurile melodiei She a lui Gram Parsons şi Bjørn duse telefonul la ureche.

— Da?… O potrivire? Stai aşa…

Scoase un creion şi omniprezentul lui carneţel Moleskine. Harry bănuia că lui Bjørn îi plăcea patina coperţii atât de mult, încât îşi ştergea însemnările când foile se umpleau, ca să le refolosească.

 372 

— Nicio înregistrare, nu, dar a lucrat la anchetarea crimei… Da, mă tem că aveam o bănuială… Şi cum se numeşte?

Bjørn îşi pusese carneţelul pe tejgheaua barului, gata să scrie. Însă

vârful creionului se opri în aer.

— Cum ai spus că îl cheamă pe tată?

Din vocea colegului, Harry îşi dădu seama că ceva era în neregulă.

Complet în neregulă.