— Ce-avea de gând să facă cu astea?
— Să omoare pe cineva? sugeră, laconic, Harry.
— Sunt pentru curăţarea urechilor, zise Bjørn Holm. Dar de fapt sunt ca să te scarpini în urechi, corect? Pielea se irită, noi ne scărpinăm şi mai tare, se produce mai multă ceară şi dintr-odată ne trebuie mai multe beţişoare. Heroină pentru urechi.
— Sau pentru machiaj, zise Harry.
— Da? făcu Hagen, studiind cutiuţa. Prin asta vrei să spui… că el e machiat?
— În fine, e o mască. A suferit deja o operaţie estetică. Ståle, tu l-ai văzut îndeaproape.
— Nu m-am gândit la asta, dar s-ar putea să ai dreptate.
— Nu e nevoie de o cantitate mare de rimel şi de creion dermatograf ca să arăţi diferit, zise Katrine.
— Minunat, ripostă Hagen. Avem ceva pe numele Paul Stavnes?
— Foarte puţine, răspunse Katrine. Nu există niciun Paul Stavnes în registrul naţional cu data naşterii declarată lui Aune. Singurele două
persoane cu acelaşi nume au fost eliminate de pe listă de poliţia din suburbiile oraşului Oslo. Iar cuplul de vârstnici care locuieşte la adresa dată de el n-a auzit niciodată de vreun Paul Stavnes sau de vreun Valentin Gjertsen.
— Nu avem obiceiul să verificăm datele de contact ale pacienţilor, se văzu Aune obligat să explice. Iar el a achitat după fiecare şedinţă.
— Hoteluri, zise Harry. Pensiuni, cămine. Toate înregistrează oaspeţii în baze de date.
— O să verific, zise Katrine, rotindu-se pe scaun şi începând să tasteze.
— Chestia aia e pe internet? întrebă Hagen cu un ton sceptic.
— Nu, răspunse Harry. Dar Katrine foloseşte câteva motoare de căutare despre care n-ai vrea să ai habar.
— Ei na, de ce?
— Pentru că au acces la niveluri de codificare care fac cele mai bune firewall-uri din lume complet inutile, replică Bjørn Holm, zgâindu-se peste umărul lui Katrine la un şir întreg de simboluri înşirate pe ecran, ca picioruşele unor gândaci zburători pe o masă din sticlă.
— Cum se poate aşa ceva? insistă Hagen.
— Se poate, sunt aceleaşi coduri cu cele folosite de firewall-uri, replică
295
Bjørn. Motoarele de căutare sunt ele însele zidul de protecţie.
— Nu arată bine, rosti Katrine. Nu apare niciun Paul Stavnes nicăieri.
— Dar trebuie să locuiască undeva, rosti Hagen. Are închiriat vreun apartament sub numele de Paul Stavnes? Poţi verifica asta?
— Mă îndoiesc că e chiriaş pe undeva, zise Katrine. Cei mai mulţi proprietari îşi verifică chiriaşii în zilele noastre. Îi caută pe Google, verifică
la direcţiile de taxe. Iar Valentin ştie că ar stârni bănuieli dacă nu ar fi găsit nicăieri.
— Hotel deci, zise Harry, care se ridicase şi se postase lângă tabla pe care scriseseră ceea ce Hagen considerase la prima vedere a fi un grafic de asocieri libere cu săgeţi şi indicii, până ce recunoscuse numele victimelor omorurilor. La una dintre acele victime se făcea referire prin simpla literă
B.
— Ai mai spus asta, dragostea mea, zise Katrine.
— Trei beţişoare de urechi, continuă netulburat Harry, aplecându-se spre Hagen şi luând cutiuţa sigilată de plastic. Chestiile astea nu se pot cumpăra într-un magazin oarecare. Le găseşti în băile hotelurilor, alături de sticluţe mici de şampon şi balsam de păr. Încearcă din nou, Katrine. Cu Judas Johansen de data asta.
Căutarea se încheie în mai puţin de 15 secunde.
— Nimic, zise Katrine.
— La naiba, exclamă Hagen.
— Încă n-am terminat, zise Harry, studiind cutiuţa de plastic. Nu există
numele producătorului scris pe chestia asta, dar de obicei beţişoarele de urechi au un băţ de plastic care le leagă, iar astea sunt din lemn. Ar trebui să putem depista furnizorii şi hotelurile din Oslo care primesc astfel de provizii.
— Provizii pentru hoteluri, zise Katrine, iar degetele ei ca de insectă
începură iar să tasteze cu febrilitate.
— Trebuie să plec, anunţă Ståle, ridicându-se.
— Te conduc, zise Harry.
— Nu-l vei găsi, rosti Ståle, în afara sediului central al Poliţiei, privind spre parcul Bots, care se întindea scăldat în lumina rece şi limpede a primăverii.
