apese pe tastele computerului.

Aurora se târa către staţia de autobuz împreună cu Emilie. Afară se lăsa noaptea şi era genul acela de vreme când ai impresia permanent că o să

înceapă ploaia, dar aceasta nu mai începea. Iar asta îţi dă o stare proastă, îşi zise ea.

Îi spuse ce simţea lui Emilie. Care rosti un mhm, dar Aurora îşi dădu seama că nu pricepuse nimic.

— Dacă ar porni odată, atunci s-ar termina cu starea mea, nu? zise Aurora. E de fapt mai bine să plouă, pentru că atunci nu mai urăşti vremea.

— Mie îmi place ploaia, replică Emilie.

— Şi mie. Mă rog, un pic. Dar…

 347 

Renunţă să-şi ducă ideea la capăt.

— Ce s-a întâmplat la antrenament?

— Cum adică ce s-a întâmplat?

— Arne a ţipat la tine pentru că n-ai acoperit flancul.

— Am întârziat un pic, asta a fost tot.

— Nu. Ai rămas nemişcată, uitându-te la tribună. Arne spune că în handbal cheia este dată de apărare. Iar acoperirea e cheia apărării. Asta înseamnă că acoperirea este cheia în handbal.

Arne spune multe prostii, îşi zise Aurora. Însă nu-şi rosti gândul cu voce tare. Ştia că Emilie n-ar înţelege nici asta.

Aurora îşi pierduse concentrarea deoarece fusese convinsă că îl vede pe individ în tribună. Nici nu era greu de depistat, ceilalţi de acolo erau membrii echipei de băieţi, care aşteptau nerăbdători eliberarea sălii de sport de către fete. Însă era aproape sigură că el fusese. Individul care venise în grădina lor. Cel care o întrebase de tati. Şi îi recomandase să

asculte o trupă cu un nume pe care îl uitase deja. Cel care dorise un pahar cu apă.

Atunci probabil că încremenise, echipa cealaltă înscrisese şi antrenorul lor, Arne, oprise meciul de antrenament şi ţipase la ea. Şi, ca de obicei, ei îi părea rău. Încercase să lupte cu senzaţia; ura clipele când se supăra pentru asemenea prostii, dar luptase în van. Ochii i se umpluseră de lacrimi, şi le ascunsese cu bentiţa din jurul încheieturii, ştergându-şi simultan fruntea, ca să pară că şi-ar fi şters transpiraţia. Iar când Arne terminase, şi ea îşi îndreptase din nou privirea spre tribună, văzuse că el plecase. Exact ca înainte. Doar că acum totul se petrecuse atât de rapid, încât se întrebase dacă îl văzuse cu adevărat sau doar îşi închipuise.

— Oh, nu, exclamă Emilie, citind orarul autobuzelor. Linia 149 ajunge abia peste 20 de minute. Mami a făcut pizza pentru noi două în seara asta. Va fi rece ca gheaţa când ajungem.

— Ce păcat, replică Aurora, citind orarul mai jos.

Nu-i plăceau în mod deosebit pizza sau dormitul la prietene. Dar toată

lumea proceda aşa. Toată lumea se ducea să doarmă la prieteni; era ca un dans în cerc în care trebuia să intri. Altfel, erai exclus. Iar Aurora nu avea chef să fie exclusă. Oricum, nu complet.

— Emilie, zise ea, privindu-şi ceasul, scrie aici că numărul 131 va ajunge peste un minut, iar eu mi-am amintit că mi-am lăsat acasă periuţa de

 348 

dinţi. Numărul 131 trece pe lângă casa noastră, aşa că dacă îl prind acum, o să vin după aceea la tine cu bicicleta.

Observă că lui Emilie nu-i surâdea deloc propunerea. Nu-i plăcea ideea de a rămâne singură în întuneric, în atmosfera aia de ploaie iminentă fără

ploaie, ca să ia singură autobuzul spre casă. Şi probabil că bănuia deja că

Aurora avea să găsească un pretext ca să nu mai vină deloc să doarmă la ea.

— Hmm, făcu Emilie, jucându-se cu geanta sport. Să ştii că nu stăm după tine cu pizza.

Aurora zări autobuzul luând curba la poalele dealului. Numărul 131.

— Şi putem împărţi periuţa de dinţi, zise Emilie. În definitiv, suntem prietene.

Nu suntem prietene, îşi zise Aurora. „Tu eşti Emilie, prietenă cu toate fetele din clasă, Emilie cea care poartă mereu hainele potrivite, Emilie, cel mai popular nume din Norvegia, cea care nu se ceartă cu nimeni pentru că

e excepţională şi nu critică niciodată pe nimeni, cel puţin nu pe faţă. În vreme ce eu sunt Aurora, cea care face ce trebuie să facă şi nimic altceva, ca să fie împreună cu voi, deoarece nu are curajul să fie singură. Pe care voi toate o consideraţi o ciudată, dar suficient de isteaţă şi de discretă ca să nu vă luaţi de ea.”

— Ajung la tine înaintea ta, zise Aurora. Promit.

Harry stătea pe banca modestă cu capul sprijinit în mâini şi se uita la pistă.

Era pe cale să plouă, putea începe oricând, iar Valle Hovin nu avea acoperiş.

Avea întregul stadion mic şi urât doar pentru sine. Ştiuse că avea să fie singur, concertele care se ţineau acolo erau puţine şi distanţate între ele, iar până la sezonul de patinaj, când toţi care doreau puteau să se antreneze acolo, mai era ceva vreme. Aici stătuse şi îl urmărise pe Oleg făcând ezitant primele ture, apoi dezvoltându-se treptat şi sigur într-un patinator promiţător pentru categoria lui de vârstă. Spera să-l vadă din nou pe Oleg aici în curând. Ca să-i poată cronometra turele fără ca el să-şi dea seama. Ca să noteze progresele şi stagnările. Ca să-l încurajeze când lucrurile merg prost, ca să-l mintă în privinţa stării patinelor lui şi să-şi menţină un ton neutru când lucrurile merg bine, ca să nu lase să se vadă

 349 

bucuria din sufletul lui. Oleg avea nevoie de asta, altfel emoţiile i-ar lua-o razna. Harry nu ştia multe despre patinaj, dar ştia multe despre emoţii.

Control afectiv, cum îi spusese Ståle. Cum să te consolezi singur. Era una dintre cele mai importante caracteristici ale dezvoltării unui copil, dar nu toată lumea se pricepea la asta. De exemplu, Ståle credea că Harry avea nevoie de mai mult control afectiv. Îi lipsea capacitatea omului de rând de a fugi de ceea ce doare, de a uita, de a-şi concentra mintea pe subiecte mai drăguţe şi mai uşoare. Se folosise de alcool ca să se descurce cu serviciul. Tatăl lui Oleg fusese şi el un alcoolic care risipise averea şi viaţa familiei pe băutură în Moscova, după cum îi povestise Rakel. Poate că ăsta era unul dintre motivele pentru care Harry îl îndrăgea atât pe băiat.

Împărtăşeau această lipsă de control afectiv.

Harry auzi paşi pe pista de beton. Cineva venea prin beznă din cealaltă

parte a pistei. Harry trase cu putere din ţigară, astfel ca licărirea roşie să

dezvăluie unde se afla.

Bărbatul îşi trecu un picior peste gardul despărţitor şi urcă treptele tribunei uşor şi agil.

— Harry Hole, zise bărbatul, oprindu-se cu două trepte mai jos.

— Mikael Bellman, replică Harry.

În beznă, peticele albe de pe faţa lui Bellman păreau să se lumineze.

— Două vorbe, Harry. Chestia asta ar fi bine să fie importantă. Eu şi soţia mea ne-am planificat o seară intimă.