— Mersi, zise Harry, trăgându-şi mâna şi poza odată cu ea. În acest caz

 345 

nu vreau să-ţi mai răpesc din timp.

— În privinţa timpului meu, te-ai asigurat c-o să am mai mult decât am nevoie, Harry.

El nu răspunse.

Ea rânji. Se aplecă în faţă.

— Nu m-ai rugat să vin aici doar pentru asta, nu?

Lumina emisă de mica lampă de pe masă dansa în ochii ei.

— Ştii ce idee nebunească mi-a trecut prin minte, Harry? M-ai dat afară

din colegiu ca să poţi fi cu mine fără să ai probleme cu conducerea. Ca atare, de ce nu-mi spui ce vrei cu adevărat?

— Ce vreau eu cu adevărat, Silje…

— Păcat că s-a ivit colega ta data trecută când ne-am întâlnit, chiar atunci când noi…

— …e să te întreb în legătură cu spitalul.

— Locuiesc pe strada Josefine, dar probabil că ai aflat deja de asta pe Google.

— Data trecută a fost o mare greşeală din partea mea, am încurcat lucrurile, eu…

— Îţi ia 11 minute şi 23 de secunde ca să ajungi pe jos. Precis. M-am cronometrat pe drumul încoace.

— Nu pot. Nu vreau.

— Haide…

Silje făcu un gest ca pentru a se ridica de pe scaun.

— Mă însor în vara asta.

Ea se prăbuşi la loc pe scaun. Se holbă la el.

— Tu… te însori?

Vocea ei abia se auzea în camera zgomotoasă.

— Da, răspunse Harry.

Pupilele ei se micşorară. Ca o stea de mare pe care cineva a pocnit-o cu un băţ, îşi zise Harry.

— Cu ea? Cu Rakel Fauke?

— Aşa o cheamă, da. Dar căsătorit sau nu, studentă sau nu, e exclus să

se întâmple ceva între noi. Aşa că… scuze pentru situaţia creată.

— Te însori… repetă ea cu voce ca de somnambul, privind prin el.

Harry dădu din cap. Şi simţi ceva vibrând în piept. Pentru o clipă crezu că e vorba de inima lui, după care îşi dădu seama că era telefonul din

 346 

buzunarul hainei.

Îl scoase.

— Harry.

Ascultă vocea de la celălalt capăt. După care ţinu telefonul în faţa lui, ca şi cum se întâmplase ceva cu dispozitivul.

— Repetă, zise el, ducându-şi iar telefonul la ureche.

— Am zis că am găsit arma, zise Bjørn Holm. Şi, da, e a lui.

— Câţi oameni ştiu?

— Nimeni.

— Vezi cât poţi păstra discreţia.

Harry închise şi formă un alt număr.

— Trebuie să plec, îi spuse el lui Silje şi împinse o bancnotă sub paharul ei.

Văzu cum gura ei rujată se deschide, dar se ridică şi plecă înainte ca femeia să mai spună ceva.

Katrine îi răspunse la apel până ce el ajunse la uşă. Harry repetă ce îi spusese Bjørn.

— Glumeşti, replică ea.

— Atunci de ce nu râzi?

— Dar… dar chestia asta este pur şi simplu de necrezut.

— Şi probabil de-aia nici nu o credem, zise Harry. Găseşte-o. Găseşte greşeala.

Auzi în telefon cum cele zece degete de insectă se apucaseră deja să