— O şansă ca să fac ce anume?
— Să faci ce vrei.
— Anume?
— Nu cred că trebuie să-ţi silabisesc, nu? Am văzut pe faţa ta în biroul lui Krohn. Nu ai faţă de jucător de poker, Harry. Vrei să mă regulezi.
Harry dădu din cap spre geantă.
— Antrenamentul tău… e vorba de chestia aia de tip ninja cu o sabie de lemn?
Vocea îi suna răguşită din pricina uscăciunii gurii.
Silje Gravseng absorbi încăperea cu privirea.
— Ceva de genul ăsta. Ah, avem şi un pat aici.
Îşi luă geanta, trecu pe lângă Harry şi trase un scaun. Lăsă geanta pe pat şi încercă să deplaseze o canapea mare care îi stătea în drum, dar aceasta era înţepenită. Se aplecă, prinse canapeaua din spate şi trase.
Harry se uită la fundul ei, acolo unde bluza se ridicase, la muşchii coapselor care se încordau şi auzi geamătul ei.
— Vrei să mă ajuţi?
Harry înghiţi în sec.
277
La naiba, la naiba, la naiba.
Urmări coada blondă dansând pe spatele ei. Ca un nenorocit de bici.
Materialul textil se afundă între fesele ei. Silje se oprise şi stătea acolo, ca şi cum observase ceva. Remarcase. Observase la ce se gândea el.
— Îţi place aşa? şopti ea. Mă vrei aşa?
Harry nu-i răspunse, dar simţi erecţia; ca durerea întârziată de la un pumn în stomac, care se extindea dintr-un anumit punct din pântecul lui.
Începu să se simtă ameţit, nişte bule de aer se ridicau şi explodau cu un zgomot năvalnic în mintea lui, zgomot care creştea şi creştea. Făcu un pas în faţă. Se opri.
Ea îşi întoarse capul pe jumătate, dar privi în jos, spre podea.
— Ce mai aştepţi? Vrei… vrei să opun rezistenţă?
Harry înghiţi în sec. Nu era pe autopilot. Ştia ce face. Ăsta era el. Soiul ăsta de om. Chiar dacă vorbea tare cu sine însuşi acum, avea să o facă. Nu asta dorea?
— Da, se auzi el rostind. Opreşte-mă.
O văzu cum îşi ridică fundul; îi trecu prin minte că totul semăna cu un ritual din lumea animalelor, poate că el era programat să o facă. Îşi puse o mână pe spatele ei, pe şaua de deasupra feselor, şi simţi pielea transpirată
acolo unde se terminau pantalonii. Două degete pe sub banda de elastic.
Nu mai avea altceva de făcut decât să-i tragă pantalonii în jos. Ea se ţinea cu o mână de spătarul scaunului şi îşi ţinea cealaltă mână pe pat, pe geantă. Geanta era deschisă.
— O să încerc, şopti ea. O să încerc.
Harry expiră îndelung şi sacadat.
Observă o mişcare. Totul se întâmplă atât de repede, încât abia avu timp să reacţioneze.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Ulla în timp ce atârna haina lui Mikael în dulapul încastrat în zid.
— Ce să se întâmple? se miră el, frecându-şi faţa cu palmele mâinilor.
— Haide, zise ea, conducându-l în living.
Îl aşeză pe canapea. Se postă în spatele lui. Îşi puse degetele pe curbura dintre umerii şi gâtul lui, şi lăsă buricele acestora să descopere mijlocul muşchiului trapez, după care strânse. El gemu tare.
— Ei bine? reluă ea.
278
El oftă.
— Isabelle Skøyen. A propus ca fostul şef al poliţiei să ne asiste până la rezolvarea cazului curent.
