— Şi, dacă mi se permite să adaug, de vreme ce povestea asta are legătură cu competenţa consiliului şi gestionarea cazurilor serioase, cum este cel al omorârii poliţiştilor, domnule preşedinte…

Sprâncenele stufoase ale acestuia, care de obicei erau arcuite deasupra ochilor zâmbitori, acum erau coborâte şi zburlite, ca nişte deschizături înguste gri-alburii peste ochii mânioşi. Fostul şef al poliţiei îl aşteptă pe preşedinte să încuviinţeze.

— …apreciez că în această chestiune consiliul a fost supus unei presiuni imense – în definitiv, este vorba de aria sa de responsabilitate, iar cazul a atras o atenţie uriaşă din partea presei. Dar când un consiliu local cedează

la presiuni şi acţionează panicat prin încercarea de a reteza capul

 338 

propriului şef al poliţiei, se naşte o întrebare şi mai dureroasă: este consiliul în stare să-şi îndeplinească misiunea? Evident, noi înţelegem că

această chestiune s-ar putea dovedi mult prea solicitantă pentru un consiliu proaspăt ales. Este o mare nefericire faptul că o situaţie care necesită experienţă şi proceduri de rutină apare atât de timpuriu în existenţa noului consiliu.

Îl văzu pe preşedinte tresărind, recunoscuse frazele.

— Ar fi fost mai bine dacă această chestiune ar fi aterizat pe birourile precedentului consiliu, date fiind experienţa îndelungată şi realizările numeroase.

După chipul lui Skøyen devenit brusc palid, îşi dădu seama că şi ea îşi recunoştea propriile vorbe despre Bellman, de la precedenta şedinţă de consiliu. În sinea lui trebuia să recunoască faptul că trecuse multă vreme de când nu se mai distrase atât de tare.

— Sunt convins, trase el concluzia, că asta şi-ar fi dorit toată lumea din această încăpere, inclusiv actualul consiliu.

— Vă mulţumesc că aţi fost atât de limpede şi de sincer, zise preşedintele. Presupun că asta înseamnă că nu aveţi un plan alternativ de acţiune.

Bătrânul încuviinţă.

— Nu am. Dar afară este un om pe care mi-am luat libertatea să îl convoc în locul meu. El vă va oferi ce aţi cerut.

Se ridică, dădu scurt din cap şi porni spre uşă. Avu impresia că simte privirea furioasă a lui Isabelle Skøyen găurindu-i haina din tweed undeva între omoplaţi. Dar nu mai conta; el nu avea planuri pe care ea să i le poată distruge. Şi ştia că în seara aceea avea să se bucure cel mai mult, la un pahar de vin, de acele cuvinte pe care le strecurase în discurs.

Cuvintele conţineau întregul înţeles de care avea nevoie consiliul. Unul era încercarea, ca în „încercarea de a reteza capul propriului şef al poliţiei”.

Celălalt era actualul, ca în „actualul consiliu”.

Mikael Bellman se ridică imediat de pe scaun când auzi uşa sălii de consiliu deschizându-se.

— E rândul tău, rosti bărbatul cu sacou de tweed, trecând pe lângă

Bellman spre lift, fără să-i arunce măcar o privire.

Bellman presupuse că trebuia să se fi înşelat când avusese impresia că

 339 

detectase o urmă de zâmbet pe buzele bătrânului.

După care înghiţi în sec, inspiră adânc şi intră în aceeaşi încăpere în care, nu cu mult timp înainte, fusese de-a dreptul măcelărit.

Masa lungă era înconjurată de nouă feţe. Opt dintre ele păreau să fie în aşteptare, ca publicul la începutul celei de-a doua reprize, după o primă

repriză pasionantă. A noua faţă era ciudat de palidă. Atât de palidă încât pentru o clipă cu greu o recunoscu. Faţa măcelarului.

După 14 minute încheiase. Le prezentase un plan. Le explicase că

răbdarea manifestată de poliţie generase beneficii, munca lor sistematică

dusese la un punct de cotitură în cadrul anchetei. Punctul de cotitură

însemna atât o satisfacţie, cât şi o durere, deoarece exista şansa ca vinovatul să fie poliţist. Însă ei nu se puteau preface că nu văd. Erau obligaţi să demonstreze publicului că erau dispuşi să răstoarne munţii dacă era nevoie, indiferent ce ar fi descoperit. Să demonstreze că nu erau laşi. El unul era pregătit pentru o furtună, dar în astfel de situaţii, totul se reducea la demonstrarea curajului, la un leadership autentic şi la agilitate mentală. Nu doar în sediul central al poliţiei, ci şi în Consiliul Local. El era gata să manevreze cu mândrie cârma corabiei, dar avea nevoie de încrederea consiliului ca să iasă la luptă. Observă că discursul lui începuse să sune prea pompos spre final, mai pompos decât i se păruse când Gunnar Hagen îl rostise la el acasă, cu o seară înainte. Dar acum ştia că

avea în mod cert o parte din consilieri de partea lui, câteva dintre femei se coloraseră la faţă, mai ales când punctase teatral ultimele propoziţii. Când toate pistoalele de serviciu din ţară aveau să fie verificate prin comparare cu glonţul găsit, el, ca un prinţ care ţine condurul Cenuşăresei, va fi primul care-şi va da arma pentru testare balistică. Oricum, ceea ce conta acum nu era impresia asupra femeilor din consiliu, ci ce credea preşedintele.

Care adoptase o faţă de jucător de poker.

Truls Berntsen puse telefonul în buzunar şi îi mai ceru thailandezei încă

o cafea.

Femeia zâmbi şi se făcu nevăzută.

Serviabili thailandezii ăştia. Spre deosebire de cei câţiva norvegieni care mai serveau la mese. Ospătarii norvegieni erau leneşi, aveau toane şi păreau iritaţi că trebuie să-şi facă treaba. Nu ca familia de thailandezi care opera acest mic restaurant din Torshov, care trecea imediat la acţiune

 340 

dacă îl vedeau pe el fie şi doar ridicând o sprânceană. Iar când le plătea pentru un nenorocit de pacheţel de primăvară sau pentru o cafea, oamenii zâmbeau larg şi se înclinau cu palmele împreunate, ca şi cum el ar fi fost marele Zeu alb care se pogorâse din ceruri. Lui Truls îi trecuse prin minte să se ducă în Thailanda. Însă asta n-avea să se întâmple. Voia să

lucreze din nou.

Mikael tocmai îl sunase ca să-l anunţe că micul lor complot funcţionase. Suspendarea lui avea să fie revocată curând. Mikael nu avusese chef să specifice mai exact ce înţelegea prin „curând”, dar repetase cuvântul.

Veni cafeaua şi Truls luă o gură din ea. Nu era cine ştie ce cafea, dar ajunsese la concluzia că nu-i plăcea ceea ce alţii numeau „cafea bună”.

Aşa ar fi trebuit să fie gustul ei, filtrată într-un filtru bine uzat. Cafeaua trebuia să aibă un gust vag de filtru de hârtie, plastic şi grăsime de cafea prăjită. Dar poate că tocmai de aceea era singurul client. Oamenii îşi beau cafeaua altundeva şi veneau acolo ceva mai târziu în cursul zilei ca să ia o masă ieftină sau să comande mâncare la pachet.

Thailandeza care îl servea se duse să se aşeze la masa din colţ, unde ceilalţi membri ai familiei se uitau peste ceea ce el presupunea a fi nota de plată. Ascultă sunetele limbii lor ciudate. Nu pricepea o boabă, dar îi plăcea. Îi plăcea să stea aproape de ei. Dădea din cap amabil când ei se uitau zâmbind la el. Simţea că face parte din acea comunitate. Oare de aceea venea acolo? Truls respinse ideea. Se concentră asupra problemei mai presante.

Asupra celorlalte fraze rostite de Mikael.

Erau nevoiţi să-şi predea pistoalele de serviciu.

Mikael îi spusese că aveau să fie verificaţi în legătură cu crimele comise împotriva poliţiştilor, iar ca să arate că dispoziţia se aplica tuturor, indiferent de rang, el însuşi îşi predase arma pentru testare balistică în acea dimineaţă. Truls trebuia să procedeze la fel cât mai curând, mai zisese Mikael, chiar dacă era suspendat.

Trebuia să fie vorba de glonţul din René Kalsnes. Îşi dăduseră seama că

acesta provenea dintr-o armă de poliţie.