— În fine, zise Bjørn, nu dispunem de resursele necesare. Nu se poate.

— Chestia crucială e ceea ce tocmai ai spus: până şi ofiţerii cred că

durează cinci minute, zise Harry, suflând fumul spre cerul nopţii.

— Poftim?

— E important ca ei să creadă că o astfel de operaţiune se poate executa. Ce se întâmplă când ucigaşul va afla că arma lui trebuie verificată?

— Eşti un diavol pervers, rosti Katrine.

— Cum? se miră Bjørn.

— O să raporteze instantaneu că îi lipseşte arma sau că i-a fost furată, zise Katrine.

— Şi de acolo vom începe să căutăm, zise Harry. Dar poate că e cu un pas înaintea noastră, aşa că vom începe prin a întocmi o listă cu toate pistoalele de serviciu raportate de la omorârea lui Kalsnes încoace.

— E o problemă aici, zise Katrine.

— Da, răspunse Harry. Va fi oare de acord şeful poliţiei să emită un ordin prin care este, practic, îndreptat un deget acuzator către toţi ofiţerii lui? Îşi poate închipui cum vuiesc ziarele.

Harry desenă un dreptunghi în aer cu degetul mare şi arătătorul.

„ŞEFUL POLIŢIEI ÎŞI SUSPECTEAZĂ PROPRIII OFIŢERI.” „CONDUCEREA POLIŢIEI O IA RAZNA.”

— Nu mi se pare probabil să se întâmple asta, zise Katrine.

— Păi, replică Harry, poţi să zici orice despre Bellman, dar nu e un idiot şi ştie cum să-şi joace cărţile. Dacă lansăm ideea că ucigaşul este un poliţist pe care mai devreme sau mai târziu îl vom prinde, indiferent că e

 335 

cu noi sau nu, Bellman ştie că va da extrem de rău ca şeful poliţiei să fie socotit vinovat de amânarea întregii investigaţii din simplă laşitate.

Aşadar, trebuie să-i explicăm că anchetarea propriilor ofiţeri arată lumii că

poliţia nu va lăsa nicio piatră neîntoarsă în anchetele sale, oricâtă corupţie ar dezvălui. O acţiune care demonstrează curaj, leadership, agilitate mentală, tot ce poate fi mai bun.

— Şi tu crezi că îl poţi convinge aşa? pufni Katrine. Dacă memoria-mi funcţionează bine, Harry Hole e în topul indivizilor pe care îi urăşte.

Harry clătină din cap.

— L-am pus pe Gunnar Hagen s-o facă.

— Şi când se va întâmpla? întrebă Bjørn.

— Se întâmplă chiar acum, în timp ce vorbim, răspunse Harry, uitându-se la ţigară.

Aceasta ajunsese aproape la filtru. Simţi imboldul de a o arunca departe, ca să urmărească scânteile arcuindu-se în noapte în vreme ce ţigara sărea în jos pe terasa înclinată din marmură. Până ateriza în apa neagră şi dispărea. Oare ce îl oprea? Gândul că polua oraşul sau dezaprobarea martorilor faţă de gestul lui? Actul în sine sau pedeapsa? Cu rusul pe care îl omorâse în barul Come As You Are lucrurile fuseseră

simple, fusese autoapărare: rusul sau el. Însă în cazul aşa-zisei crime nerezolvate a lui Gusto Hanssen fusese vorba de o alegere. Cu toate astea, printre toate fantomele care îl vizitau cu regularitate, el nu-l văzuse niciodată pe tânărul cu aspect efeminat şi dinţi de vampir. Caz nerezolvat, pe naiba.

Harry aruncă ţigara. Chiştocul aprins zbură în întuneric şi dispăru.

 336 

37

Lumina dimineţii era filtrată de jaluzelele de la ferestrele surprinzător de mici ale Primăriei Oslo, unde preşedintele tuşi, în semn că întâlnirea începuse.

În jurul mesei şedeau cei nouă consilieri, fiecare cu responsabilitatea sa, precum şi fostul şef al poliţiei, care fusese convocat ca să explice pe scurt cum avea de gând să gestioneze cazurile ofiţerilor de poliţie omorâţi sau cazul „ucigaşului de poliţişti”, cum îl denumea constant presa.

Formalităţile de început se încheiară în câteva secunde, cu încuviinţări pe care secretara de şedinţă le notă.

Preşedintele trecu apoi la principala chestiune.

Fostul şef al poliţiei îşi ridică privirea, văzu o încuviinţare entuziastă şi încurajatoare din partea lui Isabelle Skøyen şi începu:

— Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Astăzi nu voi răpi prea mult din timpul consiliului.

Aruncă o privire spre Skøyen, care păru mai puţin entuziasmată de introducerea seacă.

— Am parcurs documentele cazului, după cum mi s-a cerut. Am examinat ce a întreprins poliţia şi progresele înregistrate, leadershipul, strategiile aplicate şi executarea lor. Sau, ca să folosesc cuvintele consilierei Skøyen, strategiile care puteau fi aplicate, dar care în mod clar nu au fost executate.

Isabelle Skøyen râse zgomotos şi infatuat, dar hohotul i se încheie forţat, căci descoperi că era singura care râdea.

— Mi-am folosit toate abilităţile dobândite de-a lungul multor ani petrecuţi ca ofiţer de poliţie şi am ajuns la o concluzie clară despre ceea ce trebuie făcut.

O văzu pe Skøyen aprobând – lucirea ochilor ei îi amintea de un animal, deşi nu putea spune clar ce animal.

— Rezolvarea unui singur caz de crimă nu înseamnă neapărat că poliţia este bine gestionată. După cum un caz nerezolvat nu înseamnă

management defectuos. Şi observând ce au întreprins actualii responsabili şi Mikael Bellman în special, nu văd ce aş fi putut face eu altfel. Ca să fie mai limpede, nu cred că eu m-aş fi descurcat mai bine.

 337 

Observă că lui Skøyen îi căzuse falca şi, simţind cu surprindere o anumită plăcere sadică, el continuă:

— Ştiinţa investigaţiei criminalistice evoluează, ca toate aspectele societăţii, iar din câte îmi dau eu seama, Bellman şi echipa lui cunosc şi utilizează metode noi şi inovaţii tehnologice într-un mod în care eu şi cei de vârsta mea probabil nu ne-am fi descurcat. Bellman se bucură de încrederea deplină a ofiţerilor săi, este un lider excelent şi şi-a organizat munca de o manieră pe care colegi din alte ţări scandinave o consideră

exemplară. Nu ştiu dacă doamna consilier Skøyen a aflat, dar Mikael Bellman tocmai a fost rugat să ţină o prezentare la conferinţa Interpol de la Lyon despre investigaţia criminalistică şi managementul ei, cu referire la acest caz particular. Skøyen a sugerat că Bellman nu se ridică la înălţimea cerinţelor postului său şi aici trebuie spus că e tânăr pentru un şef al poliţiei. Numai că el nu este doar un om pentru viitor, este un om pentru prezent. Pe scurt, e exact omul de care e nevoie în această situaţie, domnule preşedinte. Ceea ce mă transformă pe mine într-un surplus.

Aceasta este concluzia lipsită de echivoc la care am ajuns.

Fostul şef al poliţiei îşi îndreptă spatele, strânse cele două foi cu însemnări din faţa lui şi se încheie la nasturele de sus al hainei, un sacou larg din tweed, preferat de pensionari. Îşi împinse în spate scaunul cu un scârţâit, ca şi cum ar fi avut nevoie de spaţiu ca să se ridice. Observă că

Isabelle Skøyen rămăsese cu gura căscată şi că îl priveşte bulversată.

Aşteptă până îl auzi pe preşedinte inspirând adânc pentru a spune ceva, ca să continue către finalul discursului. Marele final. Le coup de grâce.