— Un VW sedan, da, știu. Mulțumesc, ne putem ocupa noi mai departe.
— Încercam doar să ajut…, a bombănit vecinul retrăgându-se.
Gary l-a privit, apoi s-a întors. Cu toată vorbăria lui curajoasă, era nesigur ce trebuia să facă mai departe. Puteau să declanșeze urmărirea mașinii, în speranța că poate a fost înregistrată de camerele de supraveghere din trafic, însă Burnham nu fusese văzut în locurile obișnuite, ceea ce-l îngrijora. Săptămâni, ba chiar luni la rând, Burnham avusese niște obiceiuri riguroase, colegii confirmând că mergea de-acasă la serviciu și după aceea înapoi, singura deviere fiind câte un drum la supermarket din când în când. Deci de ce a dispărut brusc de pe fața pământului, venind acasă noaptea târziu, doar ca s-o șteargă la prima oră? De ce nu răspundea la e-mailuri, de ce nu îi suna înapoi? Cu siguranță aflase până acum că
vor să discute urgent cu el, deci de ce se străduia atât de tare să evite orice contact?
Gary s-a întors la mașină, plin de gânduri negre. Obținuseră istoricul convorbirilor lui Burnham, inclusiv un mandat extraordinar pentru acces la conținutul mesajelor, descoperind că temerile lor cele mai mari se confirmau.
Mike Burnham primise detalii despre domiciliul lui Courtney Turner și nu spusese nimănui. Nici familiei, nici prietenilor, nici chiar lui Graham Ellis, care încă avea un interes părintesc față de el. Dacă luai în considerare și comportamentul lui dezordonat de la serviciu, imaginea devenea clară – un bărbat îndurerat, plin de resentimente, al cărui echilibru fusese distrus când descoperise că ucigașa fiicei lui stătea la mai puțin de o oră de mers cu mașina.
Contactaseră imediat poliția din Essex, care trimisese o echipă în apropiere de noul domiciliu al lui Turner, însă Gary începea să se întrebe dacă nu cumva era deja prea târziu. Azi era vineri, iar Mike Burnham primise informația marți dimineață. Cu ce se ocupase în timpul ăsta? Făcuse oare planuri? Să fie posibil să
se gândească la ceva periculos, ceva nesăbuit? Părea o nebunie, pentru că
Burnham nu dădea impresia unui om violent, însă hotărârea sa de-a evita orice amestec al poliției, de a se da la fund îl alarma pe Buckland.
Unde dracu’ era?
116.
— Unde-i copilul meu? Unde-i copilul?
Courtney cerceta disperată strada, țipând sălbatic în căutarea lui Jailan. Fusese chiar aici, chiar în fața magazinului, iar acum nu mai era.
Se simțea slăbită, amețită, nu-i venea să creadă ce se întâmpla. Lipsise doar o clipă, iar căruciorul era oprit în siguranță pe o stradă sigură din suburbie, și totuși în fracțiunea aia de secundă dispăruse. Primul ei gând fusese că a cedat frâna.
Alergase pe stradă cu sufletul la gură, așteptându-se s-o vadă pe fetița ei scumpă
naufragiată, în cărucior, în mijlocul străzii… însă strada era pustie.
Intrată în panică, fugise până în capătul străzii, uitându-se printre mașinile parcate, după care o luase înapoi, pe cealaltă parte a străzii. Iau venit în cap toate tipurile de scenarii posibile. Să fi coborât cumva Jailan din cărucior? Dar, dacă așa era, unde e? Nu putea decât să se târască, deci n-avea cum să fi ajuns prea departe. Să fi văzut vreo bătrână binevoitoare căruciorul și să-l fi dus la cea mai apropiată secție de poliție? Era posibil, bineînțeles, dar n-ar fi avut cum să se miște atât de repede încât să nu se mai vadă când s-a întors Courtney în stradă.
De fapt, ar fi trebuit să ia căruciorul aproape imediat ce intrase ea și n-avea nicio logică, decât dacă îl luase cineva intenționat…
Courtney era amețită și o copleșise spaima, când a început să prindă contur un gând negru. Dar tot a țipat, urlând după fetița ei, sperând să capete un răspuns, un semn oarecare, chiar dacă era doar un strigăt de ajutor, dar nu s-a auzit nimic. Strada era pustie, fără niciun semn de viață.
Ce dracu’ să facă? Să-și sune consilierul de probațiune? Să sune la poliție? În timp ce dezbătea, a început să-i vibreze telefonul. L-a scos din buzunarul hainei și s-a uitat la număr, sperând că apelul îi va aduce mântuirea, vreun răspuns la ghicitoarea asta înspăimântătoare. N-a recunoscut numărul, dar coincidența părea prea mare ca să-l ignore, așa că a răspuns fără nicio ezitare.
— Alo! Cine e? a întrebat ea fără suflare, panicată.
O scurtă tăcere, apoi a răspuns un bărbat, șuierând cuvinte care i-au înghețat sângele în vine.
— Bună, Courtney. Sunt Mike Burnham.
117.
— Cum se numește, vă rog?
— Margaret Withers. A fost adusă dintr-un incendiu din Bedford aseară.
Recepționera a verificat în sistem, după care a ridicat nedumerită privirea spre Robert Slater.
— Sunteți sigur că a fost adusă la spitalul ăsta?
Robert a verificat teatral ceva în telefon.
— Spitalul Lister, secția de arși. Cel puțin așa mi-a spus fratele meu…
— Ei bine, nu văd nici urmă de ea în sistem. Puteți căuta în secție, să vedeți dacă știu ei ceva. Întrebați la recepția principală de la etajul trei.
— Mulțumesc.
Robert Slater deja se îndepărta, ținând capul în jos ca să evite numeroasele camere de securitate din holul spitalului aglomerat din Stevenage. S-a îndreptat spre lifturi, a apăsat butonul de chemare, privind dezgustat ceata de vizitatori și pacienți care așteptau răbdători împreună cu el. În mod normal, se ferea de spitale ca de ciumă – petrecuse mult prea mult timp în spitale în copilărie, mulțumită crizelor de furie ale lui taică-su –, dar azi făcea o excepție, ca să
termine ce începuse aseară.
Ușile liftului s-au deschis cu un țiuit și el s-a urcat. Când liftul s-a umplut încet-încet, apoi a început să urce, și-a căutat cuțitul în buzunar, trecându-și degetul peste lama periculoasă, zimțată. Era un cuțit de vânătoare uzat, dar solid, singurul lucru păstrat din copilărie pentru care avea vreo urmă de afecțiune, un moment trecător de generozitate din partea lui taică-su. Acum se bucură de compania lui.
Cu un cuțit, măcar știai cum stai.
Și acum își blestema hotărârea de-a folosi focul ca armă. Atunci i se păruse o cale potrivită de răzbunare – Janet avea să sufere aceeași soartă ca Gwyneth și Susan. Însă focul era imprevizibil, ca și reacția oamenilor în fața lui. Era convins că făcuse destul ca să se asigure de moartea lui Janet – o legase, încuiase ușa în urma lui –, însă privise îngrozit cum sora lui mai mică se aruncase din rulota în flăcări, căzând pe iarba înghețată. Deși suferința ei zgomotoasă îi dăduse satisfacție, Robert își dăduse imediat seama că Janet n-avea să moară, că dăduse greș.
Plecase din tabără în cea mai neagră dispoziție. Familia îi încredințase o misiune, iar el îi dezamăgise pe toți. Amărât, dezorientat, a ajuns la mașină și a plecat în viteză, găsind în cele din urmă adăpost într-un refugiu izolat pe marginea drumului, unde a băut whisky și și-a blestemat norocul, până când zorii letargici l-au readus în simțiri. Știind că Janet suferise arsuri grave, se dusese direct la Lister, spitalul aflat cel mai aproape și cel mai mare din Hertfordshire. Prezența poliției în parcare și-n hol îl convinsese că e pe calea cea bună și a simțit imediat cum renaște dorința de răzbunare. Tot ce-i mai trebuia era o cafea tare și o clipă,
două ca să se trezească, după care a părăsit mașina, și-a tras șapca pe ochi și a pornit hotărât spre intrarea principală. Janet n-avea să-i scape și a doua oară.
Ușile liftului s-au deschis, iar Robert a coborât la etajul trei. A urmat indicatoarele și a ajuns la secția de arși, unde a așteptat până când asistenta a fost neatentă și atunci a trecut pe lângă recepție și a intrat în secție. Era mare, cu trei coridoare care se despărțeau din intersecția principală, dar a știut imediat unde era tratată Janet, pentru că polițistul în uniformă care stătea de pază la ușă
