Chambers a rămas cu ochii la ea, amuțit, palid. O clipă, Chandra a crezut că s-ar putea să leșine, dar când s-a ridicat să plece, suspectul s-a adunat din nou, prinzând-o de braț și șoptind cu patimă:
— N-am fost eu, jur. E o înscenare. Sunt nevinovat.
111.
Odată ce lumea te-a condamnat, nu mai e cale de întoarcere. Ești însemnat pe viață, pătat de crimele tale, veșnic un paria printre îngeri. Chiar și când ai fost maltratat, când te-ai putea aștepta la o vorbă bună sau o urmă de compasiune, nu există așa ceva. Ești damnat și rolul tău este să suferi.
Emily Lawrence știa că ar trebui să fie bucuroasă. Deși păruse că n-avea nicio șansă, era în viață. Legată și neajutorată, cu flăcările ridicându-se în jurul ei, privise în ochi moartea și o parte din ea văzuse dreptatea în moartea ei prin foc.
Și totuși, în acele ultime clipe, luptase, se aruncase în ușa deformată și se prăbușise pe pământul rece de dincolo de ea. Consilierii ei de probațiune frenetici fuseseră chiar acolo, aruncaseră pături pe ea, stingând flăcările, îi îngrijiseră
rănile și o ținuseră conștientă până ajunsese ambulanța. Ca prin minune, păcălise moartea, dar orice bucurie simțise pentru că reușise să supraviețuiască s-a risipit repede când s-a instalat durerea. Avea arsuri din cap până în picioare și, deși știa că nu o vor lăsa mutilată pe viață, durerea era de neînchipuit. Îi era imposibil să
se odihnească, să stea nemișcată, toată pielea părea să se revolte împotriva ei, bolborosind, protestând, bășicându-se ca și cum ar fi fost încă atacată de flăcări.
Bineînțeles că era plină de medicamente, dar abia dacă ajutau cu ceva, mai degrabă adăugau la amețeală și greață. Emily era ca vai de ea, lovită, plină de vânătăi și arsuri, dar durerea nu de la răni venea.
Observase când își revenise prima dată în salonul de recuperare; asistentele și medicii îi aruncau priviri pe furiș în timp ce-i pansau rănile și-i verificau semnele vitale. Nu se mai prefăcea nimeni – Emily Lawrence nu mai era, fusese distrusă în incendiu. Acum era doar Janet Slater. Janet Slater cea malefică. Un personaj care năștea curiozitate și interes, ucigașa de copii care primise ce merita. Pe lângă ușă
treceau chipuri care aruncau priviri înăuntru până să fie alungate de polițistul în uniformă de pe coridor. Marianne insistase că se află acolo ca s-o apere de alte atacuri, pentru că fratele ei, Robert, era încă în libertate, însă Emily vedea dincolo de această șaradă. Polițistul era la ușă ca să-i apere pe ceilalți din spital de ea.
Părea absurd, dar era adevărat. La același etaj se afla și maternitatea, doar la câțiva pași, și nu se punea problema ca spitalul să permită prezența unei ucigașe de copii condamnate fără să ia măsuri de protecție suplimentare. Era dincolo de orice închipuire; pentru Emily, ar fi fost un chin inimaginabil să facă și un singur pas, și totuși avea nevoie de paznic? Ce-și imaginau că o să facă? Să dea o fugă
pe coridor și să incendieze maternitatea? Era scandalos, pervers, batjocoritor pentru misiunea ei de zeci de ani de ispășire a crimelor, și totuși pe chipurile celor care treceau se citeau curiozitatea, dezaprobarea, dezgustul. Se revolta din cauza lipsei lor de milă, dar în realitate ar fi îndurat bucuroasă judecata lor tăcută dacă
Sam, singura persoană cu adevărat importantă, ar fi fost acolo ca să-i ofere compasiune, înțelegere și simpatie. Tot ce făcuse în ultimele două zile, tot ce făcuse vreodată avusese un singur scop, să-i câștige dragostea, să-l ajute să se dezvolte și să crească. Restul era doar zgomot de fond, siajul unei vieți duse greșit, ceea ce ar fi putut suporta, ba chiar trece cu vederea, dacă singura ei dragoste adevărată îi arăta fie și o fărâmă de afecțiune. Tânjea dureros după
prezența lui, după simpla lui vedere, un zâmbet sau un gest suficient să facă să
merite toată durerea ei, toate sacrificiile. Însă nu dăduse niciun semn. La ultima vizită a asistentei, Emily își făcuse curaj și o întrebase dacă luase cineva legătura cu spitalul, dacă avusese vizitatori care să întrebe de starea ei. Asistenta de vârstă
mijlocie, dolofană și cu un aer critic fusese foarte încântată s-o măsoare din cap până în picioare înainte să-i răspundă:
— Nu. Absolut nimeni.
112.
Nu-și credea ochilor.
Sam se trezise târziu, după încă o noapte în care dormise prost. Noua lui cameră era ciudată, patul avea cocoloașe, iar el era bântuit de viziuni cu maică-
sa, coșmaruri în care venea la el cu alte povești despre înșelătorii și suferință. Era o experiență oribilă, șocul, durerea și furia părând și reale, și intense; de fiecare dată când ea se descărca, chinul lui era reluat și amplificat. Când se trezise, era lipsit de vlagă și nefericit, nesigur în lumina rece a zilei de sentimentele pe care le avea acum față de maică-sa, dacă voia ca vizita ei afectuoasă de rămas-bun de aseară să fie un adio final.
S-a ridicat din pat și a coborât în bucătărie, unde a găsit masa gemând de sacoșe de cumpărături. Taică-su fusese deja plecat, făcând ravagii prin magazinele de îmbrăcăminte pentru bărbați din Maidenhead, și era dornic să
etaleze roadele strădaniilor sale.
— Cred că am trecut prin șapte sau opt magazine, s-a lăudat Paul mândru.
Primul client în cele mai multe, așa că am avut cale liberă. Am luat blugi, tricouri, hanorace, niște cămăși, toate hainele de care are nevoie un tânăr în oraș.
— Probabil a costat o avere, tată. Nu era cazul.
Vorbea serios. Sam știa că Paul și Sandra nu stăteau pe roze și că era o cheltuială considerabilă.
— Ah, nu-ți face griji! Pentru cine să-mi cheltui banii, dacă nu pentru tine? Știu că a trebuit să lași în urmă o grămadă de lucruri și nu voiam să ai de suferit. Nimic din toate astea nu-i din vina ta.
Sam n-a luat în seamă critica deloc subtilă și a deschis o sacoșă de la JD Sports, din care a scos un hanorac.
— N-am fost sută la sută sigur de măsură, deci ce-ar fi să le probezi? Dacă e ceva care nu-ți vine sau nu-ți place, putem să le ducem înapoi, facem o mică
excursie în oraș împreună. O să fac curat în camera de oaspeți mai târziu, să-mi scot lucrurile din șifonier, ca să poți să te instalezi, ce zici?
— Mersi, tată, e foarte amabil din partea ta.
Paul a dat din mână și a strâns sacoșele.
— Hai, ia-le sus, și îți aduc și eu ceai și pâine prăjită imediat, dacă vrei.
Sam a luat pungile și a urcat scara, strecurându-se în micuța cameră de oaspeți. Cumva, nu i se părea firesc să stea aici, dar aprecia tot ce făcea taică-su ca să se simtă bine primit, deci corect era să-i facă pe plac. A pus sacoșele pe patul de o persoană, și-a scos bluza de pijama și a extras un tricou Puma din prima sacoșă. A dat să-l pună pe el, apoi s-a oprit, zărindu-și reflexia în oglinda șifonierului. Era palid și slăbănog, ca întotdeauna, cu coastele ieșite, dar nu asta îi atrăsese atenția. Nu, ci cicatricea lungă și subțire de pe abdomen.
O clipă, nu s-a mișcat, privind țesutul roz cicatrizat care ieșea în evidență pe pielea lui albă ca laptele. S-a trezit trecându-și degetul peste el, simțind ridicăturile pe care le știa atât de bine, iar în minte i-au năvălit amintirile. Și-a
adus aminte cum a fost dus în grabă la spital, durerea cumplită, confuzia și teama, dar și prezența permanentă a maică-sii, care-l ținea de mână, îl mângâia pe obraz, în scălda în dragostea ei…
Tricoul a căzut pe podea când tânărul s-a prăbușit brusc pe pat. Neașteptat, mama venise la el, iar el acum nu mai putea rezista, plângea amarnic sprijinindu-și capul în mâini.
113.
