— Chiar și așa, i-am verificat în amănunt deplasările și în mod special utilizarea telefonului. Urmărirea celulelor de telefonie sugerează că a fost la Shepherds, Bush, Oxford Circus și în centru, în Reading, în zilele respective.
— Nu, asta-i o nebunie prea mare. Trebuie să fie o coincidență.
— Nu cred în coincidențe și în plus are o legătură mai veche cu Mark Willis, a continuat Chandra cu convingere, făcând semn spre dosarul de personal al lui Campbell. Încă încercăm să punem lucrurile cap la cap, dar se pare că l-a monitorizat pe Willis imediat ce a fost eliberat din închisoare, când lucra în zona Greater Manchester. A fost consilierul lui de caz șase săptămâni, după care s-a îmbolnăvit brusc, chiar înainte să se transfere în sud.
— Nu mi-a spus nimic, a răspuns Chambers ezitant, brusc mult mai puțin sigur pe el. Ceea ce e ciudat, ținând cont de tot ce se întâmplă. Aș fi zis că Liv ar fi povestit așa ceva.
Părea încurcat de această dezvăluire, astfel că Chandra a profitat.
— Conform agendei tale, ai luat prânzul cu ea acum două zile, la Cinnamon Club?
— Da, așa e, a răspuns el repede. Am făcut schimb de bârfe despre dezastrul total din departamentele noastre.
— Ce-ți aduci aminte despre întâlnire?
— Nimic, a fost doar un prânz obișnuit, ca alte câteva zeci de-a lungul anilor.
Suntem prieteni vechi, din facultate…
Chandra a digerat informația, cu un vârtej de gânduri în minte, după care a întrebat:
— Mai devreme, ai insistat că ți s-a făcut o înscenare, că ți s-a întins o cursă, că ți s-a plantat ADN-ul pe telefon. E posibil să fi fost Olivia Campbell?
— Nu văd cum…, a răspuns Chambers bâlbâindu-se. Am stat împreună mai puțin de-o oră.
— Și nu ți-a dat vreun telefon, nu ți-a arătat vreun dispozitiv nou sau…?
— Nu, nimic de genul ăsta.
Chambers s-a uitat la ea, părând năucit și tulburat, după care a adăugat:
— Știi despre ce fel de ADN e vorba? Sânge? Transpirație? Piele?
— Nu suntem foarte siguri, dar credem că e mucus sau salivă. Evident că poți să împrăștii salivă când vorbești, iar când strănuți răspândești mucus, germeni și așa mai departe, dar vorbim despre o cantitate serioasă, deci…
Chandra a tăcut, dar atunci Chambers s-a albit brusc.
— În mă-sa!
— Ce-i, Guy?
— Păi, s-ar putea să nu fie nimic, dar și în ziua aia aveam răceala asta nenorocită. Îmi curgea nasul ca la robinet.
— Și?
— Și am avut la mine o batistă cu monogramă, pe care mi-a dat-o fratele meu.
Categoric am avut-o la prânzul acela, dar când am avut nevoie de ea mai târziu, după-amiază, n-am mai găsit-o.
— Dar cum ar fi putut să ți-o ia Olivia? Sigur era la tine.
— Da, era, era…
Chambers încerca să-și aducă aminte, apoi i-a picat brusc fisa.
— Dar acum îmi aduc aminte… Am pus-o pe masă când mi-a sunat telefonul.
Era de la departament, mă sunau să-mi spună despre moartea lui Andrew Baynes. Am plecat imediat în grabă, Olivia a zis că rezolvă ea nota. Probabil că am lăsat-o pe masă, atunci trebuie s-o fi luat…
Chandra se uita la el. Părea ireal, însă Chambers părea foarte convins.
— Dar de ce, Guy? De ce să facă Olivia așa ceva? De ce să te trădeze, de ce să-și trădeze vocația?
Chambers a ezitat din nou, părând profund tulburat când a răspuns:
— N-am absolut nicio idee.
125.
Duba a oprit derapând chiar în fața lui. Sosirea ei fusese atât de bruscă, atât de surprinzătoare, încât Jack a ezitat o clipă, neliniștit de viteza și discreția cu care se apropiase de el. Însă apoi a văzut numărul de înmatriculare – OE16VXL – și temerile i s-au risipit. Asta era. Mașina care o să-l scoată de-aici, calea lui spre siguranță.
Ușa șoferului s-a deschis și a coborât un bărbat solid cu o haină impermeabilă
și șapcă de baseball. Ținea capul în jos, dornic să nu atragă atenția, dar l-a salutat întinzându-i mâna.
— Steve Fielding.
Jack i-a strâns mâna ușurat.
