„Zece dolari pă doi cozonaci?”
„Să nu te-atingi de mine. Nu-i ai mei.”
„N-ai avut niciodat’ v’un cozonac dintr-ăia. Minciună. În pachetu-ăla ai avut ţoalili de duminică.”
„Să nu te-atingi de ei! Dacă mi-i iei, eşti un hoţ.”
„Fica mea mă face de hoţ. Propia mea fică”.
„Taică. Taică.”
„I-am dat hrană şi-adăpost. Îi dau dragoste şi-ngrijire şi uite că
propia mea fică, fica soţiei mele de-a decedat îmi strigă că-s hoţ, taman la mormântul maicii sale.”
„Da-ţi spun doar că nu-i ai mei. De erea, Dumnezeu ştie că
puteai să-i iei.”
„De un’e-ai făcu rost de zece dolari?”
„Taică. Taică.”
„Nu vrei să-mi spui. Ai făcut rost de ei, într-un fel aşa de ruşinos, că n-ai coraju să spui.”
„Da-ţi spui doar că nu-i ai mei. Ce, nu poţi să pricepi că nu-i ai mei?”
„Ca cum nu i-aş mai da-napoi. Da că-l face de hoţ pe tata ei propiu.”
„Doar ţi-am spus că nu pot. Îţi spui că nu e banii mei. Altfel, Dumnezeu ştie că puteai să-i iei.”
„Noo-i mai iau. Propia mea fică bună, de mi-a mâncat mâncarea şap’şpe ani la rând, mă refuză să-mi împrumute zece dolari.”
„Da nu-i ai mei. Nu pot.”
„Atunci ai cui e?”
„Mi i-a dat cineva. Să cumpăr ceva.”
„Ce să cumperi?”
„Taică. Taică.”
„Că doară-i împrumut numa, no-i iau. Ştie El, Dumnezeu, că nu-mi place ca copiii mei, sângele meu, să-mi facă f’o acuzaţie. Da io le dau ce-i al meu, din toată inima. Cu bucurie şi din toată inima le dau. Şi-acu ei mă refuză. Addie. Mare noroc pă tine c-ai murit, Addie.”
„Taică. Taică.”
„Ştie El, Dumnezeu, c-aşa-i.”
A luat banii şi s-a dus.
Cash
Aşa că, atunci când ne-am oprit acolo, să împrumutăm lopeţile, am auzit patifonu cum cântă-n casă şi când ne-am făcut treaba cu lopeţile, taica zice, „Consider că mai bine să le duc ’napoi.”
Aşa că ne-am întors la casa aia. „Mai bin’ l-am duce pe Cash la alde Peabody”, a zis Jewel.
„N-o să ne ia nici o minută”, a zis taica. S-a dat jos din căruţă.
Acuma muzica nu mai cânta.
„Dă-le lu’ Vardaman să le ducă”, a zis Jewel. „Le duce de două
ori mai iute ca tine. Ori, ce mai; le duc io_____”.
„Consider s’ le duc mai bine io”, zice taica. „De vreme ce io le-am împrumutat.”
Aşa c-am stat în căruţă, da-acu muzica nu cânta. Socot că-i mai bună treaba că noi n-am avut niciunu. Socot că n-aş mai fi termenat nicio treabă, tot ascultându-l. Nu ştiu dacă nu cumva ăl mai fain lucru de-l poate avea omu e-un pic de muzică. Aşa se pare, c-atunci când el intră-n casă, ostenit, pentru noapte, nimica nu-i de să-l poată odihni ca un pic de muzică de-i cântă şi el se odihneşte. Le-am văzut io pe alea de se închid ca o tabacheră, cu un mâner şi cu tot, aşa că omu poa’ s-o ducă unde vrea.
„Ce crezi că face?” zice Jewel. „Pân-acu căram lopeţile alea de zece ori încolo şi-ncoace.”
„Lasă-l la pas”, zic. „Adu-ţi aminte că nu mai e sprinten ca tine.”
„Atuncea de ce nu m-a lăsat pe mine să le duc ’napoi? Tre’ să-ţi arinjăm picioru, să putem pleca mâine-acas’.”
„Avem timp berechet”, am zis. „Oare cât o costa maşinili alea-n rate?”
„Rate, cu ce?” a zis Jewel. „Cât ai ca s-o cumperi?”
