- Daca am glorie, femeile si banii vin de la sine...
Robert se înflacareaza când vorbeste de femei. Ursuz, cum îmi place sa ma port cu el, l-am surprins de multe ori ca le cunoaste din carti si din filme. Poate e înca virgin. E un adolescent fara sprâncene, cu buze de taranca tânara, cu barbie lustruita, cu obrajii moi si frunte îngusta. Eu spun tuturor ca Robert e un baiat frumos.
Dar nu scriu, înca, în caietele menite romanului. Nu ma sileste nimeni sa amanuntesc portretul prietenului meu. Vreau sa ma ocup acum de Robert, pentru ca el va fi un personaj de seama în romanul meu, si trebuie sa chibzuiesc conflictul pe care îl va dezlantui.
Conflict, între cine? Iata ceea ce ma împiedica sa încep primul capitol. Nu mi-arn hotarât intriga. Eroul sunt eu; aceasta e tot ce stiu. Romanul va cuprinde crizele si sfârsitul adolescentei mele, fireste. Ma voi zugravi si analiza alaturi de atâti prieteni si tovarasi de scoala. Dar subiectul romanului meu trebuie sa-l inventez. Si pentru ca nu cunosc subiect fara eroine, trebuie neaparat sa introduc pe vara-mea. Am încercat. N-am putut scrie nici o pagina. Mi se parea ca trebuie sa scriu ca într-un-roman: atent, înflorit, exagerat. Am înteles ca ma departez de
ceea ce puteam spune eu, ca repetam scene citite în carti. Si atunci amânam iar capitolul.
Care ar putea fi subiectul romanului? Dragostea mea catre eroina din vilegiatura, nu. Eu n-am iubit; nici unul dmtre prietenii mei nu a iubit, asa cum se afla în romane. Nu stiu daca ar putea interesa un fapt sufletesc pe care
autorul însusi nu-l cunoaste. Si apoi, eu nu cred ca dragostea e ceea ce se poate surprinde mai interesant în adolescenta. Nu cunosc decât adolescenta noastra. Dar, oare, nu trebuie sa scriu numai despre ea? Eu am cunoscut crize mai interesante. Si o parte din prietenii mei le-au cunoscut. Trebuie sa caut un eveniment în jurul caruia sa se întâlneasca toti eroii romanului. As fi fericit sa gasesc un conflict. A-tunci, planul de lucru ar fi simplu. M-as multumi sa prezint, rând pe rând, personajele, nici unul întrecând saptesprezece ani. As lamuri, apoi, conflictul. Romanul s-ar continua si sfârsi din propriile lui necesitati. Când...
Dar toate acestea sunt palavrageli inutile. Eu nu am gasit nimic firesc, trait, care ar putea preface romanul meu într-un roman cu subiect. Prietenii îmi spun ca voi scrie un roman de moravuri scolaresti. O lume ignorata, viciata si neînteleasa în literatura. Dar eu nu pot descrie. Fara sa vreau, modific, exagerez. Si apoi, romanul trebuie publicat, înainte de toate, pentru promovarea mea în clasa a saptea. Trebuie sa fie o o-glinda a sufletului meu, fara a fi un roman psihologic; pentru ca nu-l vreau falsificat de analize. Nu am sa-l scriu nici sub forma de Jurnal. Atunci as uita mereu ca scriu pentru cititori straini, m-as ocupa prea mult de amanunte intime si n-as avea succes. N-as avea singurul lucru pe care îl caut.
Dupa ce am încheiat ultima fraza, m-am oprit. E adevarat ca aceasta caut? Nu stiu, nu stiu. Sunt atâtea lucruri de spus, si nu am tragere de inima sa le scriu.
în orice caz, adevarul asupra mea si asupra altora l-as spune în caietele Jurnalului, iar nu într-un roman pe care îl vor citi atâti necunoscuti, în fata carora nu trebuie sa apar cu toate slabiciunile mele...
Nu gândesc întotdeauna astfel. Dar mie îmi place sa ma contrazic. Din pricina aceasta nu recitesc bucuros memoriile vechi.
Dar am pierdut iar firul. Adevarul e ca Romanul adolescentului miop va fi o serie de scene, de impresii, de portrete si de concluzii asupra mediului scolaresc si sufletului adolescentilor. Dar aceasta pare pedant si rece. Mai ales
"concluziile". Sunt sigur ca romanul meu nu va cuprinde concluzii; pentru ca eu însumi nu mi-am gasit pâna acum. Dar seria aceasta de scene, cine o va povesti? Sa renunt la idila eroului meu?
...Am plecat de la Robert, de aceasta sunt sigur. Daca l-as sili pe el, în roman, sa iubeasca o fata pe care o iubeste si Dinu?... E stupid. Nu i-am vazut niciodata iubind. Flirturile lor nu-mi dezvaluiesc nimic, pentru ca nu-i prefac. Iar am alunecat în discutii critice. Romanul meu va fi scris fara discutii, fara explicatii date în jurul oricarui fapt.
Exercitiile în jurul capitolului I n-au avut rezultat. Voi încerca sa scriu pregatiri de roman si sa clasific material - asupra measi asupra celorlalti - chiar în Jurnalul acesta. Voi avea grija, însa, ca atunci când imaginatia se atâta si transfigureaza realitatea, s-o încurajez, s-o ajut, iar nu s-o potolesc, ca mai înainte. Ma voi gândi daca trebuie atunci sa adaog foi noi, în care sa precizez:
"Acest pasaj e neadevarat; altfel s-au petrecut faptele". în orice caz, pregatiri pentru roman, încercari de a schita anumite capitole - ce vor fi acolo povestite la persoana a treia -trebuiesc începute sistematic. Robert, de la care am plecat în aceste pagini, e un prilej.
Cu prietenul meu Jean Victor Robert am încercat, în Saptamâna Patimilor, cea dintâi aventura. Prietenii ma cred timid printre fete. Eu sufar din pricina miopiei si a urâteniei mele. As suferi mai mult daca as fi respins. Iar eu vreau sa înving întotdeauna. De aceea ma arat retras, dispretuitor. Nadajduiesc într-un timp când munca ma va înalta destul ca sa atrag privirile. Suferintele mele - pâna atunci - nu le va cunoaste nimeni.
Dar toate acestea n-au ce cauta alaturi de o aventura erotica. Sa iau seama, si
sa nu le strecor si în roman.
îndemnat de Robert si de Perri, aducând si pe Dinu, am întâlnit în acea dupa-amiaza patru fete în Parcul Carol.
în Parcul Carol se întâlnesc perechile de liceeni, aceasta se stie. De aceea, eu m-am împotrivit mult. Ma stânjeneau privirile strainilor. Parcul era prea populat, chiar cu perechi. Iar noi - cu sepci de liceeni, lânga ele, cu uniforma -
eram de-a dreptul suspecti. Totusi, acela a ramas locul de întâlnire. .
Robert le cunoscuse. El marturiseste ca fetele îi dadeau târcoale si atunci, resemnat, le-a vorbit. Perri ne sopteste ca le-au "agatat" amândoi într-o seara, pe bulevard. Robert era stânjenit si le vorbea despre literatura franceza. Fetele au ramas fermecate.
Le-am întâlnit lânga Arene, pe o alee dosnica, zâmbind si rosind. Ni s-au prezentat din vârful buzelor. Cu toate încercarile de a se dovedi nevinovate, la prima aventura, lasau aceeasi impresie de ucenice dintr-un atelier de croitorie.
Erau simplu îmbracate, cu obrajii pudrati, cu parul atent presat, cu buzele timid înrosite. Am auzit acele adorabile fraze de început, cu ironii stupide, râs încurajator, cu gesturi. Fetele se aratau magulite de tovarasia noastra.
Mergeam împreuna, doua fete si doi baieti. Nu ascultam decât pe Robert, care încerca sa aprinda discutia asupra iubirii si femeii. Perri cocheta o vulgaritate impresionanta. Dinu
vorbea rar, privind în ochi, fumând, asteptând sa farmece. Eu taceam, cu un smoc aspru de par rosu pe frunte.
E inutil sa reproduc aici conversatia. într-o jumatate de ceas, gheata se rupsese. Ne-am distantat, perechi, perechi. Eu ramasesem cu sora fetei care îi placuse lui Robert. O bruna cu palarie alba, cu obrajii albi si ochii negri. De câte ori o priveam, ma tulbura gândul ca am mai vazut-o în toate grupurile de fete, în toate liceele, la toate serbarile. Era cea mai mica din grup si, poate, cea mai cuminte. Eu am vrut sa-mi dovedesc ca am curaj. îmi spuneam: "Sunt las daca pâna ce numar zece nu îi trec bratul sub bratul meu." Fata s-a înrosit mult, mult. Eu eram palid, întunecat. Vorbeam, vorbeam. îmi ajungeau pe buze toate anecdotele erotice, toate cuvintele cu doua întelesuri. Fata care nu surprindea întotdeauna sensul tainuit se pierduse. Eu paseam apasat, strângându-i bratul, înfiorat de tremurul trupului, de aburii parului, de buzele ei.
îmi spuneam: trebuie s-o sarut! Numaram pâna la zece. Nu îndrazneam. Ma încruntam, rosu, zapacit, umilit. Fata cuteza sa vorbeasca, îmi porunceam. Si ea se scutura sub buzele mele reci, strivite pe obraji, pe par, pe umarul de stofa decolorata.
Dar voiam prea mult si faptuiam prea repede. Era înca zi deplina. Se zareau si se auzeau celelalte perechi. Eu mi-am silit tovarasa sa se aseze cu mine, lânga un brad pipernicit. S-a asezat mai mult târâta. Nu vorbea nimic. Se împotrivea cu ochii, cu mâinile. Eu gândeam cine stie ce act nebunesc. Si fata se înspaimânta. Când i-am sarutat buzele, s-a ridicat ca un arc, si-a scuturat rochia si mi-a spus, lacramând, ca pleaca sa-si caute sora. Eu mi-am pierdut într-o clipa dorinta stupida de a ma dovedi necioplit, incult, brutal. M-am apropiat de ea si am mustrat-o ca s-a lasat sarutata de mine. Nu stiu de ce eram îndemnat sa mint. Minteam spunându-i ca am voit sa aflu daca e
"cinstita" sau daca seamana surorii sale. Am început sa-i învinuiesc sora de atâtea lucruri care o rusinau, iar pe mine ma alinau. Vorbeam aspru, cu ura, rau, împotriva surorii, - pe care atunci o cunoscusem -, marturisind ca stiu multe lucruri compromitatoare asupra-i. Fata aproape plângea. Eu staruiam.
Spuneam ca trebuie sa ajunga din nou "fata morala". îmi placea s-o chinui stupid.
Ne-am întâlnit toate perechile la cealalta parte a Arenelor. Fetele se
sarutasera, se îmbratisasera cu prietenii mei. Jean Victor era fericit. Dinu îsi fagaduise, poate, sa revina. Ochii tuturor s-au oprit asupra-ne. Eu livid, ea plânsa. Cine stie daca nu ne invidiau...
Eram furios pe mine. Nu întelegeam de ce vorbisem lucruri straine sufletului meu si, apoi, de ce o chinuisem absurd, exagerând un rigorism moral care îmi era strain si antipatic. Nu lamuream nimic. Faptul mi se parea o amintire de cosmar.
Povestind lui Robert, la întoarcere, aventura, el n-a stiut ce sa creada.
Meditând, însa, mi-a raspuns ca a fost ceva "interesant", dar nu prea mult.
Trebuia sa fiu mai brutal, sa merg mai departe. E curios cum n-a priceput ca eram îndurerat de cele ce se întâmplase.
De atunci, nu-l mai întovarasesc în întâlniri cu fetele. El raspândeste zvonul ca ma tem. Poate ca zvonul nu e cu totul în afara de adevar.
Iata ca am vorbit, pâna acum, prea putin de acest prieten, care va fi un personaj de seama în roman. Poate, nici nu-l cunosc. Robert citeste ceea ce îl îndemn eu si vorbeste mult asupra cartilor citite. Dar pe mine - poate dintr-o invidie nemarturisita - ma supara oratoria lui fara miez. Ma supara Robert, pentru ca e sentimental, e marginit si încrezut. Pentru ca acest caiet e Jurnalul meu, trebuie sa ma întreb: eu nu sunt tot atât de încrezut? Sa nu ma tem de raspuns. Stiu ca ma socotesc deasupra tuturor celorlalti. Dar aceasta o ascund în mine, si în roman nu se va trada. Robert îmi spune ca ceea ce îl pastreaza vietii e gloria. Eu ma prefac ca nu înteleg. Si prietenul meu îmi vorbeste de D\'Annunzio. II invidiez pe acest italian cu carti frumoase si femei frumoase în amintiri. Dar eu nu ma grabesc. înainte de a pofti asemenea lucruri mari, trebuie sa muncesc mult si sa sufar. De aceea îmi dispretuiesc eu prietenul: pentru ca asteapta gloria fara sa munceasca. Robert nu e un geniu, aceasta o stiu. E numai un baiat frumos ca o fata, care iubeste teatrul si planuieste sa scrie piese în trei acte. într-una din ele am si eu un rol principal. Ma va închipui în mansarda mea, în bluza aspra ruseasca, asa cum port eu vara, cu ochelari si cu zâmbet încruntat. Voi fi un soi de "raisonneur". As vrea mult sa stiu ce crede Robert despre mine; nu ceea ce îmi spune, ci ceea ce crede. Stiu ca ma dispretuieste mult, pentru ca, spune el, nu cunosc viata. Eu stau între carti. El îsi pierde timpul sau citeste romane. El spune ca "traieste". El e complicat, pentru ca a cunoscut mai multe fete ca mine si se plimba duminica la Sosea.
