*
Notita din 2 iunie, când am vazut ca colegii din fata sunt tristi, nu vorbesc si stau pe gânduri.
Iata ceea ce se petrece în sufletele noastre, acum la apropierea sfârsitului de an: ne copleseste melancolia. Suntem obositi, dezgustati de scoala, sleiti de caldura si ne întristam, totusi, când se apropie sfârsitul anului. Ne aratam multumiti si râdem, si vorbim, dar în suflete pastram toti un început de nostalgie. Se întelege lesne aceasta. Poate ne gândim la placerile verii si ne întristam amintindu-ne ca vom fi singuri. Despartirea ne alunga bucuriile.
Suntem atât de legati între noi, dupa sase ani de clasa? Sau poate e altceva?
Poate ne întristam ca vacantele nu ne aduc cele ce închipuisem noi, înca de pe la Pasti, ca vor aduce. Toti socotim cele dintâi zile de vacanta un rai. Si nu e asa. Ne obisnuim, în ultimele saptamâni de scoala, putin câte putin, cu placerile libertatii. Si, când se vesteste vacanta, cautam zadarnic marea si nesfârsita voluptate. Eu n-am gasit-o. E drept, multi dintre noi par veseli si zgomotosi, dar aceasta nu dovedeste
nimic pentru mine. De atâtea ori ma pot preface...
*
Astazi, Fanica a capatat "bine" la chimie. S-a întors în banca istovit, desfigurat; îi tremura glasul, când s-a scuzat ca nu are carnetul de note. Dupa plecarea lui Toivinovici, a sarutat tabla si a daruit baietilor o suta de lei pentru cornuri si ciocolata. Ceea ce, pentru zgârcenia lui Fanica, e mai mult decât o nebunie. Cu
"binele" luat la oral si-a asigurat media. Fanica e terorizat de chimie. Cred ca citeste de zece, cincisprezece ori fiecare lectie; si o uita de cum e chemat la tabla. Se emotioneaza ca în fata inspectorului. Se face rosu, se bâlbâie,
framânta buretele cu creta la un loc. Uraste pe Toivinovici si se înspaimânta de câte ori se deschide usa, în ora de chimie. La extemporale naduseste, se clatina în banca, se tradeaza daca încearca sa afle un amanunt de la vecin, se zapaceste, varsa calimara, transcrie de trei ori problema. înainte cu câteva zile de teza, pierde pofta de mâncare. în ajun, învata pâna dupa miezul noptii si se desteapta în friguri. Ajunge la liceu slabit, uluit, epuizat. Când intra Toivinovici, Fanica înlemneste cu ochii la el. Se dezmorteste când striga absentii. Apoi ajunge nervos, nerabdator, se framânta în banca, se chinu-ie pâna ce Toivinovici citeste problemele sau enunta subiectele de teza.
32
Când suna clopotul si nu si-a sfârsit lucrarea, Fanica îsi pierde cumpatul, încearca sa scrie precipitat o concluzie, oricare. în tot timpul orei a scris
"literatura" în jurul subiectului ca sa umple pagini si sa convinga pe Toivinovici ca a învatat. De obicei, concluziile sunt partile lui cele mai bune, pentru ca nu sunt expuse "literar".
Fanica poarta în permanenta piramidoane în buzunarul de sus al tunicii. Baietii îl îndragesc, pentru ca e inteligent si sperios. Râde în toate orele, afara de chimie si matematica. Cunoaste cele mai abile formule de introducere când trebuie sa ceara scuze profesorilor. Nimeni nu stie, însa, de ce i se spune
"Cocos".
IV. ÎNTRE DONJUANI
Asta-seara au venit la mine Robert si cu Dinu si au hotarât sa ne plimbam în Cismigiu. Robert purta pantaloni albi si pantofi cu funda. Dinu, haina deschisa, cordon de antilopa si tabachera de argint. Amândoi, fara sepci si fara palarii.
Jean Victor Robert - care se socoteste geniu - îsi tine dreapta la frunte de câte ori e nevoit sa stea pe scaun. Dinu - despre care fetele spun ca e "dragut si ironic" - cauta sa se vadeasca cinic, Don Juan si paradoxal.
Eu mi-amîncheiat tunica si am coborât în strada. Robert a oftat si Dinu mi-a oferit tigari. Robert ofteaza pentru ca e geniu. Mi-a marturisit într-o noapte ca geniile sunt nefericite.
- De ce?
Robert m-a mângâiat, blând si imens.
- Tu nu pricepi asta...
Pentru Robert, eu sunt "doctorul". Am toate simptomele: urâtenie, miopie precoce si desfiguratoare, preocupari erudite. Robert, însa, care e geniu, ma consoleaza:
- Fiecare cu ursita lui, doctore...
Dinu e banuitor si nedrept. Se îndoieste de Robert. Aceasta pentru ca e tot atât de frumos ca el si - desi zvoneste peste tot ca nu se teme de Robert - îl necajeste concurenta. Rivalitatea lor s-a accentuat la o nunta, când partenera lui Robert, o blonda bacalaureata din Târgoviste, a sfârsit prin a darui lui Dinu un trandafir de la pieptul rochii. Dinu pastreaza trandafirul într-un sipet cu scrisori si flacoane colorate. Dar Robert zâmbeste genial de câte ori aude de întâmplarea aceasta.
- Copilarii...
Pe bulevard, urmaresc cu ochii fetele si doamnele. Fiecare se trudeste sa para mai îndraznet.
33
- Frumos corp, afirma Dinu, cu ton de specialist încercat.
- Nu-mi plac picioarele, glasuieste Robert, cu dispret. Dinu se înroseste în întuneric, renuntând, fireste, la arbitrajul meu.
- Ai mai vazut-o pe Sylvia?
Ataca Robert; Sylvia e o frumoasa si veche "simpatie" de a lui Dinu, pe care îl
întâlnea în aceeasi familie, de doua ori pe an: la Sfântul Dumitru si a treia zi de Pasti. De câteva luni, Sylvia a fost fermecata de Robert.
Dinu afecteaza ca idila lor e distractiva:
- S-a urâtit groaznic în ultimul timp.
- Ti se pare? întreaba, perfid, Robert.
- Si apoi, Sylvia a fost totdeauna o fata vulgara...
Prevestind furtuna, închei analiza Sylviei cu o întrebare stupida. Hotarasc, apoi, sa ne odihnim.
- Hai mai bine dupa fete...
Eu gasesc propunerea compromitatoare, si Robert se asaza, fericit ca nu i-am acceptat-o.
Dinu fumeaza visator. Robert se pregateste sa ofteze. Eu astept. Stiu ce are sa se petreaca. Din pricina celor saptesprezece ani, a noptii de vara si a muzicii militare, cei doi vor deveni melancolici. Va pieri rivalitatea. Si vor începe acele insipide marturisiri, soptite cu ochi înlacra-mati, unor prieteni dezarmati si receptivi.
Dinu e mai zgârcit în confesiuni. Robert, însa, e fecund si obsedant. Ochii se închid. Robert devine absent si imagineaza. îsi imagineaza un suflet torturat si satanic. Dinu, modest, spune ca el seamana cu Anatole France: sceptic si epicureu.
în noaptea aceasta eram hotarât sa lupt, pâna la urma, împotriva unei discutii ce ameninta sa ajunga spovedanie. Robert nu ma privea.
- Ce nefericit esti tu, doctore...
Ma magulea perspectiva de a se vorbi despre mine. Noi toti cautam aceasta, si cautam sa alimentam discutia si s-o prelungim cât mai mult. Dar acum era o primejdie.
- Dar nu sunt nefericit deloc...
- Zadarnic te ascunzi, ritma Robert, profund. Dinu asculta, asteptând revansa.
- Cum poti trai tu fara iubire, fara femeie, fara aventuri, continua Robert cu ochii în coroana teiului.
- Uite ca traiesc, constatai eu, umil.
- Si asta numesti tu viata, tinerete?...
