Eu sunt simplu, pentru ca socotesc toate aceste copilarii inutile, piedici în drumul aspru pe care trebuie sa pasesc.
Când ne adunam, prieteni multi, Robert ne vorbeste despre gloria lui. Eu îl întreb, banuitor, daca munceste cu adevarat ca s-o ajunga. El ne spune ca citeste pe Balzac, pe Ibsen si pe Victor Eftimiu. Noi toti îl tulburam cu glume rele, pentru ca tuturor Robert ne e simpatic si an- ] tipatic în acelasi timp.
Aceasta e deosebirea între mine si el: ca unul viseaza o fericire si o asteapta, iar altul se chinuie s-o ajunga, fara sa se gândeasca asupra ei. Iata o fraza stupida, care nu trebuie stearsa; ca sa îmi aduc aminte mai târziu cât de simplu se fac deosebirile la saptesprezece ani.
în romanul meu, Robert va trebui sa faptuiasca, sa vorbeasca, si astfel sa fie cunoscut cititorilor. E gol si suficient. Eu am fost ispitit sa-i vorbesc despre rolul însemnat pe care îl va avea în cartea adolescentei noastre. Robert asculta cu înfrigurare. I-am spus ca îi voi exagera pacatele, îl voi ridiculiza, îi voi culege naivitatile si neghiobiile împartasite prietenilor timp de atâtia ani si le voi aseza toate în roman. Am întârziat împreuna pâna dupa miezul noptii. Robert mi s-a plâns ca nu-i sunt prieten, ca ma arat mincinos scriind în roman numai lucruri rele despre el.
- Si cum ma va chema?
- Jean Victor Robert.
A protestat. Mi-a strigat ca îi voi compromite cariera si gloria. Ca daca i-am aflat atâtea taine si slutenii, prietenia noastra cere ca ele sa ramâna între noi.
- Scriu un roman de moravuri si un roman psihologic, minteam eu. Trebuie sa cuprinda fapte reale si personaje reale,
- Atunci de ce nu-mi pui si partile bune?
- Pentru ca autorul romanului are nevoie de un personaj ridicol.
- Si de ce sa fiu eu acela?
- Pentru ca Robert, în roman, se dovedeste ridicol.
Ne-am despartit aproape suparati. Meditând, Robert s-a convins, poate, ca nu voi scrie niciodata un roman în care el sa fie zugravit ridicol. De atunci, încearca sa para schimbat, superior, modificat de lecturi când vorbeste cu mine. Paseste în mansarda abatut, asa cum spuneam eu odata ca trebuie sa fie orice adolescent nelinistit. îmi vorbeste de Brand, pe care îl citise de la mine.
Se încordeaza sa para erou nordic.
Ar fi interesant de notat toate mastile pe care Robert si le-a pus fata de mine, în câteva saptamâni, ca sa-mi schimb parerile si sa nu mai fac din el un erou ridicol de roman.
Eu ma prefac convins de schimbare. Baietii sunt uimiti; cred ca e o farsa la mijloc. Robert se simte atât de bine cu ultimele "personaje" pe care le imita, încât începe sa creada el însusi în ele. Faptul acesta trebuie meditat. Robert, dintr-o insinuare a mea, a ajuns sa se creada altul. Mi-e teama ca lucrurile vor merge prea departe. In vacante, singur la Târgo-viste, eu cred ca îsi va reveni.
Va uita pe Brand, pe Andrea Sperelli si va ajunge iarasi adolescentul marginit si frumos, care tânjea gloria.
Iata-ma încheind fara rost atâtea pagini din Jurnal. în roman va trebui sa pregatesc mai dinainte finalurile.
III. JURNAL DE CLASA
întotdeauna mi-a placut sa pastrez un Jurnal regulat si complet. Caietul acesta l-am început în ziua când m-am hotarât sa lucrez la Romanul adolescentului miop. Dar am luat obiceiul sa scriu prea mult. Note scurte, însemnari din clasa, impresii continuu sa adun în Jurnalul intim. Si iata ca si acest caiet se sfârseste.
Am sa transcriu tot aici o parte din însemnarile marunte, mai ales cele care îmi pot sluji drept material pentru roman.
îmi plac si le recitesc de câte ori am vreme, pentru ca sunt vii si pretioase pentru mine. Fireste, în roman, toate le voi schimba, le voi exagera. Altminteri, nu le va citi nimeni.
O zi de la sfârsitul lui mai. Pe Caleia îl asculta Noisil la istorie. Ca întotdeauna, Caleia nu stie nimic. îndruga la rastimpuri cele ce-i sufla din spate Tolihroniade.
(Tolihroniade sufla ca sa i se sufle.) E vorba de expeditia lui Marco Polo.
- Pe unde au luat-o?
Caleia se gândeste. Ca sa câstige timp, întreaba si el:
- Pe unde au luat-o?
- Da.
- Au luat-o pe la Capul Bunei-Sperante.
- Atunci nu-i spunea asa.
- Voiti sa va spun cum îi spunea atunci? -Da.
Tace. Tolihroniade sopteste, mereu mai tare. A auzit.
- îi spunea Capul Furtunilor.
- Si apoi pe unde au luat-o?
- In Brazilia.
Râsete. Caleia îsi priveste vecinii cu ura si dispret.
- Si unde au ajuns? -In Brazilia.
- Si ce-au gasit acolo?
- Pamânturile indice.
- Si altceva?
