Simteam cum vazduhul orasului ma încingea, ma rascolea, ma încovoia. Si nu voiam sa încerc scuturare îndârjita, ci zâmbeam, brat sub brat, cu Niska.
Deschiderea congresului la Teatrul National, gemând de tineri cu cocarde tricolore. N-am auzit nici un discurs în întregime. Nu puteam fi atent.
Problemele îmi erau necunoscute, si nu voiam sa accept conclu-223
ziile referentilor fara sa pipai încheieturile obârsiei. Si apoi, ma gândeam ca nu ramân decât trei zile în lasul dorit de ani. Si erau zile de toamna frumoasa, si paseam tot mai departe, în jos de Copou. Si nu stiam ce sa vad si sa culeg mai întâi: ulite, case cu cerdacuri, alei, idilele, teii...
Cea dintâi masa, în restaurantul cu stapân fericit, împreuna cu toata "elita"...
Nu mai mi-amintesc nimic; nici glumele lui Gaidaroff, nici tacerile lui Bibi, nici toastul intim pe care l-am ridicat pe rând, nici ilustratiile pe care le scriam presedintelui si vicepresedintelui, acoperite cu semnaturi violete, în josul unei date: 28 noiembrie... Nu-mi amintesc decât cea dintâi coborâre în Copou, nelinistiti de apropierea teiului sacru. Niska era cu adevarat înduiosata. Toti ne vadeam schimbati. Si eu care întelegeam si ma lasam purtat de curent... Un singur gând: toate acestea vor trece; eu voi ramâne iarasi singur, si atunci ma voi stapâni; pentru ca un suflet nu ajunge stapân decât în singuratate.
Noaptea am petrecut-o împreuna cu Gaidaroff în odaia unde ne încarterasera de la centru; el vorbindu-mi de Manuca, eu tacând, cu ochii în jar. Regretam ca nu-mi luasem Jurnalul. Pe alta hârtie, nu puteam scrie. Tot ce am simtit atunci, am uitat... Am uitat si niciodata nu-mi voi mai aduce aminte...
Dealurile lasului le-am vazut; pluteau în aburi viorii. Am urcat si la Cetatuie. Am cutreierat mahalalele. Niska a voit sa priveasca mormintele proaspete si monumentele din cimitir. Am întovarasit-o peste tot. Fireste, în cimitir a lacramat. Apunea soarele; trecusera doua zile de congres; se apropia întoarcerea. Lânga morminte, sunt întotdeauna îmboldit catre reculegere. Atât.
De ce sa plâng? Nu apune si.nu rasare soarele în fiecare zi pentru minei...
Acolo, alaturi de Niska, am fost trist. "îmi îngadui prea multe slabiciuni", gândeam. Si zâmbeam, strângând bratul Niskai.
Balul. Cercul nostru era nedespartit; a intrat în sala sufocata de perechi, dupa ce intrase în cofetaria vecina. Niska iar se schimbase. Nu mai era trista, nu mai era gânditoare. Vorbea mult si râdea.
Nu se mai putea dansa. Grupurile se frângeau în multime, se farâmitau în perechi. Ce ne-am spus noi, atât de atenti unul la altul, noaptea întreaga? As fi dorit mult sa stiu cele ce gândeau membrii "elitei"-\' Eram, fara îndoiala, asimilati îndragostitilor în ajun de tainica logodna.
Dimineata, Niska mi-a dat un plic, pe care însemnase data; o fâsie cât o palma din rochia ei de bal.
- Aseara am îmbracat-o ultima data... Era aproape o zdreanta...
Ochii Niskai erau aceiasi; si ai mei.
224
Amândoi, am fost oaspetii studentului balai si blând pe care Niska îl cunoscuse în tren, cu familie straveche în orasul boieresc. Studentul o îndragise. Eu ma trudeam sa-i fac prieteni; apoi, daca as fi izbutit, as fi niers mai departe; îi voiam logodnici.
N-am spus Niskai nimic; dar ea se purta ca si cum mi-ar fi ghicit si împartasit gândurile. Râdea mult împreuna cu studentul balai, îl întreba curioasa amanunte iesene, îl ruga sa ne duca în redactia Vietei românesti. Poate, baiatul îi placea cu adevarat. Avea mâini albe, cu degete lungi; avea nasul drept, buze rosii si nume cu faima. Si-o îndragise. Eu eram fericit. Ma desfatam gândind ca vietile lor se vor împreuna din vointa mea. Si ma desfatam cautând amanunte pentru întovarasirea lor.
...Vizita în redactia Vietei românesti, printre redactori care ne priveau surâzând cu înteles si clipind din ochi, pe noi, trecatori oaspeti din orasul cu fabrici... Ma sufocam. Situatia era penibila. Fetele trebuiau sa zâmbeasca, stânjenite. Eu ma prefaceam ca ascult atent discutia ocazionala dintre studentul balai si directorul revistei - ochi cu spaime, cu cearcane, cu luciri dracesti sub sprâncene caruntite de fumul tigarilor -asupra circulatiei pe strada Lapusneanu.
Când ne-am spus: "Buna seara", am rasuflat. Am alergat pe scari. Ma asteptam sa aud hohotind în urma noastra.
Cea din urma oara, prin Copou, cu studentul îndragostit de Niska. Eu ma bucuram ca sunt uitat. întelegeam sufletul Niskai pâna în unghere. Doar eu i-l daruisem astfel; mai vast, mai nelinistit, mai dornic. Orice ar fi încercat, nu s-ar fi putut smulge din privirile stapânului ei.
Studentul nu stia ce sa creada. Se temea sa nadajduiasca. Ne crezuse îndragostiti, poate chiar fagaduiti. Râdeam. L-am batut prieteneste pe umar.
- Nu suntem decât niste prieteni ciudati. Ea ma ajuta la studii; eu o ajut sa-si gaseasca un tovaras pe care sa-l iubeasca. Ii sunt confesor, si mi-e colaboratoare...
De ce nu mi-a privit mai adânc ochii?...
S-au întors împreuna, într-un compartiment din vagonul Politehnicei. Eu am ramas singur cu Viorica pe culoar. îi vorbeam mult si cald. Eram nespus de atâtat în verva. Ma simteam iarasi puternic. Si Viorica era fericita. l Ajungând, nu am putut lucra nimic câteva zile. Am scris în Jurnal: Jasul a fost mult mai primejdios decât socotesc, chiar acum. Calatoria iu m-a obosit, ci mi-a anulat patru zile. Niciodata nu m-am simtit mai slab. Ar fi prea multe de spus.
Eu înteleg prea bine de ce trebuie sa fiu \'Wpotriva Moldovei. Biruinta mea a fost o parere. Am sa încerc sa ma apropii, cât mai mult, de Viorica. Voi încerca, asupra-i, experienta îm-225
plinita cu Niska; îi voi da un suflet. Niska nu mai mi-e acum enigma. De altfel, ea îsi va petrece timpul cu gazda noastra din Iasi. Eu înteleg; poate întelege si ea.
Trebuie sa reiau munca de la începutul toamnei. Totul trece. Dupa câteva saptamâni de regim saisprezece ore pe zi munca, orice urma de sentimentalism dispare. Si, mai ales, mult calm, multa sobrietate. Nu trebuie sa stie nimeni ca m-am întors de la Iasi înfrânt. Si nici lupta care începe nu trebuie vestita cu surle. Chiar programul înscris solemn aici, în Jurnal, e absurd. Nu mai
sunt un adolescent. Fapte.
Pentru aceasta, amintind ca ochii Vioricai sunt fara pereche, închei".
XIX. VRAJMASUL LUI PETRE
Pe prietenul meu îl întelesesem din liceu: el voia sa ajunga. îsi marturisea rar ambitia care-l rodea si-i scurta somnul. Dar se trada; îsi alegea relatiile, cauta cât mai multe cunostinte, se informa asupra influentelor politice, nu lipsea de la nici un ceai aristocrat, flirta cu dudui bogate, vorbea la seminalii, vizita pe profesorii care îi puteau fi cândva de folos. Toti stiau ca Petre vrea sa ajunga si toti îi încuviintau ambitia. Câteodata era dusmanos, râdea rau, zvârlea glume înveninate. Cel mai bun prieten "nu pretuia" nimic, daca Petre se afla într-un cerc care trebuia covârsit. La seminarii, când nu avea dreptate împotriva unui prieten, nu ceda. Nu ceda niciodata când se aflau de fata straini. Anii de dialectica scolara si inteligenta lui ascutita îi foloseau sa rastoarne argumente pentru o clipa de ezitare a adversarului, pentru un cuvânt gân-gavit printr-o întrebare raspicat pusa sau o formula, sau un nume. Orice s-ar fi întâmplat, el trebuia sa biruiasca întotdeauna.
Muncea, dar voia ca munca lui sa fie cunoscuta si rasplatita. Nu citea decât carti care îl puteau ajuta ca avocat si om politic sau romane ultime pentru discutiile mondene, sau carti de eruditie vulgarizata, din care memoriza amanunte si citate pentru seminarii. Eu cred ca îl interesau istoria si filozofia, dar nu avea timp sa le adânceasca. In fiecare dupa-a-miaza pleca; la Universitate, la ceaiuri, la prieteni. Descoperise un mijloc excelent de a-si completa cultura; ruga pe prieteni sa-i rezume ultimele carti citite. Fireste, pastra foarte putin din miezul cartilor. Dar ť ajungea, pentru ceilalti. Putea pomeni cartea la facultate sau în saloane-A învatat englezeste, platind scump, numai pentru ca era "un hoffl-me du monde". Literatura engleza nu se discuta în saloane; el nu citea englezeste.
înainte de premiera Sfintei Ioana si-a cumparat volumul W1
226
Shaw, l-a citit si a pomenit de el în tot timpul reprezentatiilor, pronun-tându-l impecabil: Saint Joan.
M-a ajutat si a muncit pentru revista universitara; aceasta îi era un mijloc bun de a-si câstiga admiratia profesorilor; nadajduia sa ajunga profesor universitar.
Revista îl interesa, fireste; îi întelegea si rostul, si necesitatea. Dar, judecând astfel, sunt atâtea lucruri bune de facut în Universitate... Petre ar fi laudat munca noastra, si atât; daca nu ar fi înteles roadele, nu ar fi lucrat alaturi de noi. El era destul de inteligent ca sa aprecieze o activitate si sa nu se angajeze decât cântarind riscurile si vremea pierduta.
Eram tot mai buni prieteni. Amândoi ne întelegeam si ne schimbam gândurile.
în amândoua sufletele ramânea o taina, bine pazita. Eu i-o întrezaream pe a lui; si poate el mi-o banuia. Stiam ca prietenia este un fapt, iar ambitia altul. Petre era un patimas, orbit. De ce m-as fi suparat daca trebuia sa treaca peste mine, într-un anumit ceas, la o raspântie? îl întelegeam atât de bine, încât îl îndrageam si mai mult, dupa ce îmi marturisea ca sunt zile în care ma uraste, zile în care ma invidiaza. îsi purta razbunarile întregi, fara sa uite nici cea mai neînsemnata rafuiala. Eu nu puteam sa ma razbun asupra altuia. Eu întelegeam razbunarea ca o pornire de ura menita sa ma depaseasca pe mine, sa-mi împrospateze puterea de munca, sa ma îmboldeasca spre creare. Ma razbunam înal-tându-ma, iar nu lovind. Petre lovea, înveninat si zâmbitor. Nu-i puteau surprinde razbunarea decât cei care îi patrunsesera patima. îsi voala
ura pâna la gluma, bagatelizând-o.
Prietenul meu si-a pastrat, nemarturisita ani multi, ambitia. Cea mai crunta umilinta a simtit-o într-o noapte calda, la începutul vacantei. Am întârziat mult, noi doi, la o masa dintr-o gradina, cu vin bun. Ochii lui Petre se tulburasera. Ne-am amintit anii de liceu, dusmaniile si prieteniile noastre, dupa-amiezile de la
"Muza", societate cultural-dramatica. Ne-am uitat înapoi; batuseram drum drept, fara sa cadem, noi doi. Atunci, marturisindu-i sensul vietii mele, Petre si l-a tradat pe al lui. Eram înspaimântat ascultându-l, desi adevarul îl intuisem, împreuna cu atâti altii, de ani. Mi-a spus cum scrâsneste din dinti la vestea izbânzii vreunuia dintre noi, cum tresare noptile din visuri care îi potolesc setea de faima si putere politica. Mi-a spus cum nu-si are o zi de liniste, cum nu poate uita, cum e ros amar de pofta care îl stapâneste. Acum, e prea târziu ca sa se vindece. Singura mântuire, sa ajunga efectiv, sa nu se mai aline cu visuri.
- Eu îti admir ambitia, vorbii eu. E o patima barbateasca, apriga, de care nu trebuie sa te rusinezi si pe care nu trebuie s-o ascunzi...
227
- Uiti ca tainuirea ambitiei mi-e poruncita chiar de ambitie. Eu vreau sa ajung politiceste; trebuie sa lucrez ca un om politic; ascuns si prudent...
- Acesta e tocmai amanuntul care nu-mi place. Ai o ambitie restrâns politica, de parvenit. Tu trebuia sa-ti cultivi patima, sa-i dai un sens metafizic, s-o proiectezi pe un fundal cu proportii si sugestii cosmice... Cum vezi, încerc sa-ti dau prin cuvinte mari impresia pe care o simt eu când vorbesc despre ambitie.
Te-as fi voit prometeic; tu nu izbutesti sa fii nici un Rastignac...
- Eu trebuie sa ajung. Nelinistile tale metafizice m-ar fi împiedicat sa progresez real, politic...
- Daca patima e autentica, orice progres e inutil; niciodata nu o vei multumi.
