XI. PRIETENUL MEU IUBESTE
Am un prieten nou, am un prieten nou!
Am sfârsit liceul împreuna. Am fost atâtia ani tovarasi. Dar din primavara aceasta, ce se încheie înflacarat, el mi-e un prieten nou. Nu- I mele lui nu poate fi decât: prietenul meu! Am multi prieteni; dar el e 1 prietenul meu nou. El e singurul prieten.
Lui îi împartasesc si o carte de poezii, si o carte cugetata. Nu ma urmareste întotdeauna, dar ma întelege Petrecem nopti de mai, vorbind, vorbind. Eu îi destainui manuscrise de nimeni cunoscute. El îmi citeste versuri pe care niciodata nu le va publica. Ceea ce gândesc, îi spun; ceea ce simte, îmi spune.
Eu simt alte multe lucruri si am sa i le marturisesc. Poate si el gândeste gânduri pe care am sa le stiu.
Ne-am descoperit într-un amurg, la mine, în mansarda. El iubeste. Si i-am spus cuvinte pe care nimeni altul nu i le spusese. Doamna pe care o iubeste, am cunoscut-o într-o librarie. Citeste mult, se închina lui Beet-hoven, stapâneste somnul, în nopti singuratice, cu clavirul alb. S-au întâlnit la munte si s-au iubit.
Sotul doamnei e arhitect. Poate întelege-dedesubtul prieteniei pentru tânarul înalt si blond, care-i asculta slavind Sonatele.
Prietenul meu era un student ca toti ceilalti: blond, înalt, placut, cu lecturi, cu talente. Dar a iubit pe doamna, si a iubit pe Beethoven. în sufletul lui s-au iscat dezlantuiri de potente. Am înteles aceasta în dupa-amiaza în care ne-am întâlnit. Vorbea cu atâta patima retinuta, cu atâta încredere în fortele si însusirile lui alaturi de dragostea doamnei...
Iubind, tânarul blond a ajuns prietenul meu. Nu-l mai recunosteam. Era atât de
înaltat, de nelinistit, de harnic. Ne întelegeam atât de bine; eu, care nu iubeam...
Nu îmi vorbea decât arareori de dragostea lui. îmi povestea chinul începutului, cum a luptat ca sa uite, si nu a izbutit - pentru ca cel îndragit nu se uita -, cum s-a torturat gândind doamna alaturi de sot, pe ea I care nu o întelegea decât alaturi de Beethoven. Si doamna care nu-l ere-l dea, si apoi cel dintâi sarut în fata clavirului ce purta înca arpegiul minor... Si serile lor, în lipsa sotului, pe blana din salon, el daruindu-i versuri, ea improvizatii între Ceaikovski si Grieg...
Si juramintele lor, pe care el le crede...
S-a regasit si s-a împlinit din dragoste. De acum, nu-si mai risipea timpul.
Muncea în biblioteci, iar serile se întâlneau. El voia sa realizeze seria fagaduita de lucrari. Totul era acum chemare, îndemn la viata si %
184
opera, din dragoste. Credea în el si în iubirea doamnei. A crezut în mine dupa ce s-a convins ca îl înteleg si îl pizmuiesc. I-am spus ca îl piz-muiesc, sincer.
Doamna lui e un exemplar atât de rar, minteam eu...
Noptile calde, în început de vara, cu prietenul meu nou... Cum au trecut, si cum nu se mai pot, niciodata, întoarce. Eu, aici, scriind cartea întâiei mele tinereti; el în miez de tara apuseana, purtându-si tortura sufletului care voise sa afle zarea dragostei. Dragostea îi aprinsese ambitii si doruri, îi daruise puteri de munca nebanuita. A urmat ceea ce trebuia sa urmeze, si atât de curând...
Doamna cu mâini albe în claviaturi îi spunea ca îl iubeste, si nu-l mai iubea.
Cine stie, cine stie?...
Prietenul meu a fost purtat de pânzele deznadejdii care întuneca si ucide. I-am fost sprijin, cel care a plâns cu el si apoi l-a certat cu porunci aspre.
A fugit. Ani din el se vor risipi: o stim amândoi. Dar tot ce a adunat din dragostea doamnei vor fi seminte cu rodul pretios. îl astept.
De ce am întrerupt firul povestirii mele cu o tristete grabita? în începutul acela de primavara, prietenul meu era fericit. Eu gândeam: daca pe el apropierea doamnei l-a creat din nou, daruindu-i duh de barbat, ce se va petrece cu mine, cu fericirea pe care as întâlni-o eu în dragostea sufletului de fata?... Ma întrezaream mare, mare, crescut în bucurii.
Si gândul asteptarii ma nelinistea si ma mângâia.
XII. FURTUNA LA SCHIT
în miez de vara, cu prietenul meu nou, am ajuns la schitul cu pestera. Am ajuns pe ploaie, rece, aspra, rea. Coboram avântati Fietrele Albe si nu vorbeam, ci numai ne încordam madularele în mers lung.
Am adormit în odaita cu peretii albi si o lumânarica de ceara galbena. Afara, în munti, se dezlantuia furtuna. Am adormit cu duh aspru deasupra asternuturilor noastre. în odaita plutea mireasma florilor de smirdar uscat. Si era senin în ochii nostri, si desfatare în truda noastra.
Si furtuna crestea în munti, si se învalmasea cu noaptea, si fulgerele înalbastreau peretii, si auzeam ploaia, si auzeam izvoarele. Iar în visele noastre se tânguiau vedenii.
Trasnete în brazi ne-au desteptat. Ferestruica tremura smerita în Ploaia repede. Si vântul napastuia urlete de sihla, si izvoarele rabufneau chinuind ca mânate de isme. Si ghiceam în jurul nostru râs de munte. Si 185
parca padurile erau batrâni înviati. Si din scorburi se înserpuiau ghearei lungi, strivite pe sub pietre ca viermii. Si muntele, si scorburile, si batrânii, si apele se îndârjeau asupra schitului. Ne înspaimânta apro- J pierea pesterii. O banuiam fara sfârsituri, o banuiam întunecata si j umeda, tresarind sub picaturi.
Prietenul meu era palid si înfrigurat, si la lumânarea galbena a citit rugaciunea
Sfântului Ioan.
Lumânarica pâlpâia umilita de vânturi. Vânturile purtau norii si purtau fulgerele în pustietati.
Cât a durat tacerea noastra?... Nici unul nu îndrazneam sa ridicam ochii catre celalalt.
Se însenina. Zaream stele stralucind. Noaptea îmblânzise muntii, care îsi tânguiau acum înfrângerea. Izvorul blestema aceeasi ura salbatica, coborâta din veacurile ghetei.
Am deschis ferestruica fara sa rostesc un cuvânt. M-am asezat pe patul alb.
Eram ostenit, si în suflet îmi lacramau aceleasi bucurii alaturi de aceeasi gheara ce risipea întuneric.
Asteptam. Prietenul meu a oftat, tresarind. A privit, apoi, pe fereastra, în noapte. Sus, pe stânca din coasta schitului, un brad fulgerat astepta smerit zorii si mirarea calugarilor.
*
Dimineata, dupa ce am sorbit laptele în cesti de pamânt ars, am plecat mai sus. Laudam amândoi seninul, florile si vântul care se potolise.
