- Ceea ce mi se pare nesuferit la tine, e morga, aerul de blazat, de °rn consumat, de cunoscator al tuturor voluptatilor. Tu, care experimentezi de-abia câtiva ani... Duduile te socotesc interesant si superior, Pentru ca fumezi, taci, ai
ochi frumosi, cu cearcane... Aceasta-i primejdia: si tu compromiti virilitatea, notiunea barbatului, complet si
234
235
vast... Circulând prin saloane, obisnuiesti publicul sa-ti socoteasca masca plictisita de viata, drept expresia masculului resemnat.
- Draga, tu vorbesti ca si cum m-ai cunoaste mai bine decât mâ cunosc...
- Fireste, aceasta-i mântuirea voastra: ca nu va cunoaste lumea. Ai dreptate, dar nu în sensul pe care îl vrei tu. Lumea care te admira, nu te cunoaste.
Ceilalti, care au constiinta virilitatii, au experiente, au sens, au valori, au nazuinte... au si intuitia duhului autentic si viu. în tine, nimic nu e autentic spiritual. Ceea ce bâigui prin saloane ai împrumutat de la artistii de cinema; le-ai împrumutat si gesturile; hainele le împrumuti de la croitorii parizieni. Nimic nu e al tau, creat de tine, de vointa ta, nici ochii, nici banii, nici tineretea. Totul ti-e dat. Duhul tau, daca ar vietui o viata subterana, s-ar trada: printr-o licarire a privirilor, printr-o întrebare, printr-o carte citita. Nimic din toate acestea la tine... Si, totusi, nu mi-esti mai putin un prieten drag si scump...
A venit apoi masa cu belsug de vin. Discutia s-a împartit iarasi. Ne revedeam din Craciun în Craciun, din clasa a cincea de liceu, când ne adunaseram pentru întâia oara. Am ramas fericiti pâna în zori.
XXI. MOARTE
La adunarea din martie, presedintele a vestit ca donatia e primejduita din pricina prefectului, care vrea cu orice chip sa i se cumpere casa pentru camin.
Batrânul e nelinistit. El, obosit, plictisit, deprimat. De câteva luni e tot bolnav.
Fostul vicepresedinte zace din toamna, de ftizie. Asteapta Pastele, ca sa plece la munte. Vicepresedintele primului comi-, tet era singurul care îi putea fi de ajutor în chestiunea donatiei...
Dupa câteva zile, am citit vestea în ziare: vicepresedintele murise.
Dupa-amiaza calda, dureros de calda. Curtea, împrejmuita cu liliac înfrunzit, se întunecase sub flamurile cernite. Ne-am adunat toti lânga presedinte; palid, nervos, stapânindu-si anevoie frigurile. Aveam toti zâmbete triste si ochi ispititi de cer. Cerul era aproape, albastru, strabatut de nourasi nostalgici. Dinspre tufele de liliac se iscau zvonuri de stup. Strada era lunga, pietruita, cu trotuare înfierbântate. Banuiam, p6 undeva, salcâmi înfloriti si gradini cu rasaduri de flori, cu brazde rasturnate, negre, proaspete. Ajungea, în curtea tovarasului mort, zumzetul orasului cu parcuri, cu fabrici, cu bulevarde. Si vânt blând adia mireasma de primavara pustie.
L-am vazut, purtat pe umeri, în tânguiri. Am vazut si coroana cercului, cu o panglica alba, cu un rând trist ca o chemare. Prietenul meu îmi tinea bratul drept; Niska bratul stâng. S-au înfrigurat amândoi.
Pe drum, la venire, prietenul mi-a povestit despartirea de doamna lui. Avea ochii plânsi si sufletul sfarâmat. Plângea, pe strada, strângând în pumn batista alba.
- Numai Dumnezeu ma poate scapa... Numai Dumnezeu ma poate scapa...
Cum sa-l mângâi? Taceam...
în curtea cu prieteni tristi, am întâlnit ochii înspaimântati ai Niskai. Iar am tresarit. Niska a venit lânga mine si a ramas tot timpul cu bratul strâns de bratul meu. Cum as fi putut mângâia durerea Niskai, pe care o întelegeam?...
Prietenul meu îmi apucase iar bratul. Murmura, cu batista pe buze:
- Numai Dumnezeu are sa ma scape... Numai Dumnezeu... Niska era nelinistita.
- De ce plânge?
- îsi aminteste de sora lui, o sora mica...
- A murit?
Strazile erau iarasi înguste. Convoiul se risipea. Din curti se înaltau plopi. La ferestre banuiam ochi curiosi si întristati de vârsta prietenului mort.
- E adevarat ca pleci în Italia?
- Da, Niska; în patru zile.
- Si cât stai?
- Pâna la jumatatea lui mai...
- Ia-ma si pe mine!
De ce m-a înfiorat strigatul Niskai? Tovarasii de drum cernit ne-au privit, mirati.
Prietenul meu începea sa asculte.
- Nu se poate, Niska, soptii. Nu merg singur...
A tacut iar, pâna la cimitir. Tacerile Niskai nu sunt reculegeri, ci disperari mute.
Nu mai încearca sa se înalte iar, deasupra. Eu îi spuneam.
- Niska, mi-ai fagaduit sa nu te lasi niciodata înfrânta. Tu, în fata unui obstacol pe care nu-l poti trece, te marturisesti zdrobita...
Nu raspundea.
Prietenul meu îmi lasase bratul.
- Am sa plec si eu...
- De ce îmi spui? Pleaca!
- Are sa-ti para rau ca ne despartim?
- Nu. Noi suntem chiar aici despartiti. Monologul tau, singurul care °iâ intereseaza, mi-l poti împartasi, mai cald si mai prelung, prin scris...
236
237
- Am sa sufar mult departe... Tu întelegi ceea ce are sa-mi lipseasca mie, acolo.
Eu eram ispitit sa ma gândesc la cea dintâi sedinta de cor, în mansarda, la vicepresedintele mort... Amintirile nu ma întristau; ma abateau, ma oboseau trupeste. Le izgoneam. "O noua primavara, plecari, munca, tinerete, senin... Nu am nici un motiv sa fiu trist. Soarele ma încalzeste, muntii ma asteapta, drumul de fier e proaspat si nesfârsit. De ce sa fiu trist? Am douazeci de ani, am vointa cumplita, am cervice neînduplecata, am trup pietros, am doruri si lanturi pentru dorurile mele. Mi-a murit un prieten si un tovaras. El e, de acum, strain de noi; poate e fericit sau poate nu e. Nu stiu. Prietenul meu mort va vietui înlauntrul sufletului. De ce sa fiu trist acum, în fata tuturor? Tristetea mea ma va stapâni în singuratate, asa cum se cuvine unui suflet care pretuieste moartea. Si apoi, moartea ma stânjeneste acum, când nu pot lupta. Moartea o meditez singur; o înteleg si ma închin ei. Dar aici, alaturi de Niska, sa par eu trist? Sa fiu si eu ca ceilalti, eu care am îndurat si am scrâsnit dintii în disperari ce-mi copleseau duhul si-mi rastigneau trupul?..."
Gândeam si alungam tristetile. în dreapta mea, prietenul pângea pe mâinile doamnei. Bratul stâng purta tulburarea Niskai.
- Niska, tu tremuri... -Nu.
- Ai venit singura?
