Sentimentul tragic al existentei îl pastrez. Mi-am amintit ca vreau sa fiu erou.
Ce fapt mai eroic decât o renuntare? Si o renuntare care sa nu fie o extirpare, nici o biruinta chinuita de remuscari. Voi lasa sa-mi fie draga Niska. Nu ma voi teme, de acum, sa-mi marturisesc, în singuratate: mi-e draga Niska. Voi tainui pentru altii. Drumul mi-l voi urma, cu pretul a oricâte îndurari. Dragostea trebuie sa ramâna, si simt ca va ramâne în suflet.
Orice îndragostit îsi jura credinta dragostei. Ceea ce fac toti, cuprinsi de nebunie, fac si eu.
Nu e adevarat. Nebunia mea nu este dragostea, ci eroismul. Iar eu nu sunt oricine. Aceasta o pot scrie cu fruntea sus. Viata nu mi-a fost daruita; am construit-o eu, cu nemultumiri, cu lecturi, cu revolte. Ceea ce am îndurat asta-toamna nu a îndurat nici unul dintre contemporanii mei. Am luptat cu somnul, cu oboseala, cu poftele trupului meu tânar, cu ispitele cartilor amuzante, cu nebunia. Am înfrânt nebunia, pentru ca am voit eu; dar n-am fugit din fata-i.
Când spun: îmi voi pastra dragostea ani dupa ani, tainuita si neîntinata, trebuie sa ma cred. Pentru ca o spun eu, singurul în care ma încred.
...O observatie ciudata: de câte ori gândesc si scriu cuvântul vointa, uit orice altceva, chiar pe Niska. Dragostea Niskai mi-e acum departe. Va trebui sa închid caietul si sa privesc Adriatica... Iata, ca aceasta fac."
"Daca se va observa schimbarea în tara? Eu ma simt atât de schimbat... Multe gânduri au ajuns acum sentimente. Din intuitii, au ajuns experiente. Nu stiu care parte din mine s-a schimbat. Simt o reînnoire; ma simt mai viu; simt mai precis ca aceasta e carnea mea, ca acesta e sufletul meu. Nu pot lamuri nimic.
Simt!
Daca se va observa schimbarea? Cum am sa ma întâlnesc cu Niska? Ei nu trebuie sa-i spun. Ea nu poate sa înteleaga de ce renunt. Ea m-ar primi, tovaras chiar, si nu sot; de aceasta sunt sigur. Sufletul Niskai îmi apartine: i-am ghicit dorurile, nadejdile, intentiile. Totusi, ea nu trebuie sa stie cât mi-e draga. Vreau sa ramânem prieteni. Eu voi suferi mai mult aflând cum altul o va stapâni, acolo, aproape de mine...
Sunt un nebun, si ma chinui în van. Niska va renunta, asa cum am \'enuntat si eu. Daca nu, va pieri. Aceasta e lesne de înteles. Va pieri, oricât de lunga i-ar fi agonia. Dar Niska va renunta sa-si aleaga alt sot.
241
Toate anticiparile acestea n-au rost. Mi-e draga Niska! Aceasta e singura realitate noua, alaturi de vechea realitate: eu. Restul sunt ipoteze si jocuri. Nu trebuie sa-mi rapeasca timp."
*
Toti mi-au spus: "Ai o nostalgie apuseana; aceasta din pricina Italiei". N-a înteles nimeni; nici Niska, pe care am vazut-o rar, pretextând ca îmi pregatesc examenele. Mi-a cerut sa-i povestesc; cum era sa-i spun ca am fost la Roma, si de acolo la Napoli, apoi prin Ancona la Fiume?...
îmi urmam drumul cu pasi durerosi. Tot ce încercam sa uit crestea în amintire, urias, asurzitor, viu, barbar. Singuratatea ma chinuia, dar îmi ramasese mântuire, mijloc de împlinire al marelui meu gând.
Vara petrecuta în rataciri, fara sa uit si fara sa plâng... Ma întorceam la rastimpuri în orasul sub flacari; aduceam caiete mari, înnegrite. Plecam, cu un caiet si o carte. Rataceam prin munti, cheltuind putin, dormind prin stâne, îndurând ploi reci. începustm sa ma obisnuiesc cu tulburarea, cu nelinistea.
Socoteam ca sufletu-mi va suferi vesnic, nemultumit de ceea ce face. îmi purtam singuratatea pe carari, prin manastiri, prin orase de Dunare.
Am fost si la schit. "De ce sa plâng?" mi-am spus revazându-mi chilia. Si n-am plâns.
La schit, singuratatea mi se însenina. Dar a fost numai o criza, care m-a tulburat mult. Nu disperam, cu pieptul ros de dor nemarturisit. Gândind la durere, iar nu la dragoste, îmi aminteam: totul trebuie sa treaca...
XXIII. MEDITATIE PENTRU DOUA TOAMNE
Cea dintâi toamna începuse cu chemari pe sub castanii umezi, de-a lungul bulevardelor. Cealalta, cu ambitii si nelinisti de munca istovitoare, amara în spasmul ei încapatânat pâna la nebunie. Acum, s-a pogorât iar seninul. Dar mi-e teama. Banuiesc ascunsi în suflet nori de furtuna. Tot ce am facut pâna acum, apropierea lenta si dureroasa de acea faptura pe care îmi place a o numi erou, s-ar putea narui. De aceea mi-e teama; de suferintele mele care îsi cer rodul.
Acum, toamna ma chinuie mai mult si mai adânc. Nimeni nu poate afla. Niska ma întovaraseste în ratacirile mele, departe de oras. Câmpurile se înaspresc, padurile se însângereaza. Niska ma socoteste cel
mai bun prieten pe care îl poate avea o fata. A început sa creada ca orice nadejde de mai mult e desarta. Gândul acesta a întristat-o mult. Iar eu îi sunt tot mai aproape de suflet, si sufletul ei creste din semintele duhului meu.
Alaturi de viata dura, începuta în fiecare dimineata cu aceeasi îndârjire, sfârsita dupa miezul noptii cu hotarârea celui care stie ca odihna se va pogon o data cu moartea, îmi vietuiam viata cunoscuta de ceilalti. Publicam ce era mai putin viu, mai putin original, mai putin pretios dintre paginile scrise. Celelalte erau confesiuni stranii, dureroase, enigmatice. Cine le-ar fi primit sa le tipareasca?
Simtind apropierea eroismului, ma observam cu o grija suparator de pretentioasa. Niska îsi pastra acelasi loc; lecturile anevoioase se prelungeau cu aceeasi strictete; golurile culturii erau umplute cu aceeasi metoda. Ma supravegheam etic, stiintificeste, sentimental. Vietuiam într-o continua febra cerebrala. Ma voiam om depasit. Cele ce am îndurat, experientele ultimilor ani, singuratatea nemiloasa, taina, îmi coltu-rasera fata. Oasele începeau sa se rânduiasca altfel. Si privirile se schimbasera. Liniile, cuta sprâncenelor, fruntea purtau fiecare o masca. Nimeni nu putea patrunde dincolo. Ma osândisem, prin taina care ma sfâsia, unei singuratati austere, fara sfârsit.
Eu asteptam un fapt hotarâtor. Renuntarea se împlinise. Asteptam înca o ispita, care sa o întareasca. în durerea suprema, se va lumina sufletul eroic. Faptul putea fi pricinuit de întâmplare sau de vointa Nis-kai. Daca el nu s-ar întâmpla înca un an, pâna la plecarea mea, biruiam.
Cele ce scriu sunt înca atât de proaspete în minte... Daca as continua, n-as mai scrie povestire, ci jurnal.
Iata, acesta sunt acum: barbatul care-si asteapta ultimul salt. Afara, pe câmpuri, pe strazi, e toamna. Aici, în mansarda, sunt eu. Putin îmi pasa de toamna de afara, atât timp cât eu nu sunt înca împlinit. Nelinistea de pâna acum a facut loc spaimei asteptarii. Astept halucinat. Si nu stiu ce astept, dupa cum nu stiam nici acum doua toamne.
Titlul acestui capitol e fals. Nu voi scrie aici nici o meditatie. Cu aceasta pagina se încheie povestirea celor doi ani de experiente, de chemari si de biruind asupra slabiciunilor. Nu stiu cum se va sfârsi. Nu cunosc, adica, amanuntele; pentru ca izbânda va trebui sa fie de partea mea. Biruinta finala e singura care da sens si pret unei hotarâri. Pâna atunci, sunt osândit nelinistilor si asteptarilor care ma strabat zi si noapte.
Dupa ploaie, cerul e vânat. Ferestruicile sunt înca îmbrobonate. în curând, voi aprinde lampa. îmi ajung zgomote din strada. De la masa 242
243
mea zaresc doi plopi zdrentuiti, departe, într-o curte necunoscuta. Plopi pe care i-au privit adolescenta mea.
Nu ma exalt retoric, nu scriu aici laude toamnei si nu insinuez nostalgii. E
destula tristete în mine. Dar poate e tristetea celui care întelege... \' Cu fata linistita, cu pumni strânsi, între carti, astept.
SFÂRSITUL PARTII I
PARTEA A DOUA
SCRISORILE
Prietenul meu, de ce nu ma lasi sa te vad? De ce fugi de mine?
Eu nu stiu sa scriu; am suferit mult, si sufar acum iar ca nu-ti pot spune nimic.
Tu îmi ascunzi ceva. Daca ai sa ma lasi mult timp singura, am sa ma îndragostesc de amintirile noastre si am sa plâng. Nu poti banui cât am îndurat eu, alaturi de o familie mediocra si fericita, care m-a ospatat de sarbatori. M-au îndragit toti: mama, fiica, fiu, nepot. Cine stie ce pun la cale. Si voiam sa râd, sa fiu vesela, sa le multumesc. De ce nu ne-am întâlnit? Nu as fi plâns atât. Nu stiam nici eu de ce plâng. Poate de ciuda ca se sfârseste înca un an. Nu stiu, nu stiu. Tot ce stiu e ca m-am gândit mult la tine, la tovarasia noastra, la Iasi. Si mi-ai fost nesuferit, pentru ca m-am gândit prea mult la tine si am vorbit de tine, si ti-am împrumutat cuvintele, scrisul. Stii ca, fara sa observ, ma trudesc sa scriu ca tine?...
Nu înteleg de ce te-ai închis în casa si nu mai îngadui prietenilor sa te vada.
Nici Radu nu întelege. Astept sa-mi scrii. Vietuiesc aproape singura. Familia care m-a stapânit, prizoniera, în timpul sarbatorilor, mi-a pierdut urma. Am stat
o saptamâna la Bibi. Stii ce faceam în loc sa ne pregatim licenta? Vorbeam de tine. Esti revoltator; dar numai atât. Pentru ca adversarii tai erau un volum gros de texte românesti sec. XVI si Histoire de la langue. Nu fii prea magulit de izbânda.
Tu lucrezi ceva? Poate vizitele mele nu ar fi fost nici pea dese, nici prea lungi.
Nu te-as fi facut sa-ti pierzi mult timp. Voiam sa te vad, sa-ti spun cele ce banuiesc în jurul gândurilor familiei care m-a îndragit. Am fi stat amândoi, în odaita ta calda... Ar fi fost asa de frumos... Nu-ti mai amintesti de noaptea Ajunului, de sarailiile prea dulci, de vinul prea vechi, de prietena ta care a fost fericita, fericita?... Sa-ti amintesc mai mult?...
245
îti vestesc un singur termen: cinci zile. Trebuie sa-mi scrii si apoi sa-mi comunici ziua si ceasul când ma primesti. Poate vin si cu Bibi. Va fi o intrare cumplita; prudenta...
Pâna atunci, salutari de la Niska.
P.S. Nu socoti scrisoarea aceasta o declaratie.
Niska, vrei sa-ti scriu, de data aceasta, o scrisoare sincera? Sau preferi scrisorile de asta-vara, sprintene si "literare"?
