r-amana cu o declaratie sentimentala, dar o suport ca o ceptie.
Dupa cu s-aii coborât la o statie si au cumparat fructe, logodnicii au nas aiaturi, la o fereastra deschisa, soptind. Eu am vorbit cu Marcu pre anii petrecuti în liceu, despre viitorui lui, despre viitorul meu. El ramâne pentru totdeauna la Paris. Ma întrista gândul despartirii ive.dfc un prieten. Pentru mine, Marcu însemna tot ce vietuisem i dur, mai vini, mai sumbru in adolescenta. Mareu îmi amintea de Htiile si infrânanie, si iectunie, si maturizarile mele dureros de pre-i lungul experientelor cautate si exaltate. Acum, pleca. Cine Iaca ne vom mai întâlni în acesti cinci ani, cât timp Marcu nu se arce m tara?...
Priveam amândoi, zâmbind, câmpurile sub soare. Apoi am tacut; el
^ndunle lui, eu cu ale mele. Poate îsi marturisea: "Omul acesta îmi
.urând, un strain"". Eu ma întristam. "Cu Marcu ma înteleg tot mai 1 an, ei cu medicina si cartile anarhiste, eu cu viata mea launtrica. Eu
; cred uscat, simplist, spiter. el ma socoteste mistic, istoric, halucinat.
;re din noi are dreptate?"...
.Numai eu. raspundeam. Marcu a evitat, epicureu înnascut, rafuie-We spirituale, pasii pe drumuri neumblate, curajul absurditatilor, nebunia contradictiilor, a experientelor ucigatoare Dreptatea trebuie sa fie a wea, pentru ca eu am suferit mai mult. Seninatatea mea e amara, dar e tfectiva. A lui a mincinoasa si presarata cu îndoieli care niciodata n-au aJuns intense si definitive. Marcu e un prieten care pleaca. Eu, un tânar care asteapta, înca, înfruntându-se."
197
Gândeam si nu-i spuneam nimic. Trenul despica sesuri cu flacari albe. Zaream gari, oameni plecati sub povara verii, fântâni la rascruci de drumuri, care adulmecând orizonturi. "Iata, aceasta e tara mea", gân-deam. Si Marcu privea, privea. Poate îl înduiosa despartirea de tara în care i s-au nascut si iubit parintii, în care a copilarit, pe strada cu soare mult, în orasul cu fabrici. Poate îsi amintea liceul, si prietenii lui, si studentele de la biblioteca, si toate renuntarile îndurate, si nostalgia sfârsiturilor de petreceri, si noptile de Purim, cu mine alaturi, colindând vecinii în dominouri negre... Si idila înabusita plapând... Si moartea bunicii lui, Estera...
Am tacut amândoi, pâna aproape de seara. Marcu a zâmbit si a început sa-mi istoriseasca viata pe care o va vietui la Paris. Apoi, catre perechea ce soptea la fereastra:
- Cred ca amândoi sunt nebuni. El spune ca e antisemit, ea se lauda cu stiinta.
De fapt, se iubesc. Si nici unul, nici altul nu vor sa renunte la minciuna. Poate ca, între ei, si-au marturisit. Sunt îndragostiti ca doi adolescenti sentimentali...
Zâmbea rautacios.
- Tu ai sa iubesti?
- N-am sa fug de ea, marturisii. Dar gândul meu de dupa iubire n-am sa ti—1 spun.
- De când te-ai convertit?
- Nu ne-am vazut de mult...
- Desi în liceu pareai vesnic îndragostit... Ai cazut si tu... mediocru...
mediocru...
- Daca iubirea lui Dante si a lui Don Quichotte e cadere, atunci am cazut...
- Nu te înteleg... S-apoi, ma plictisesti cu aceeasi literatura a ta...
- Desi nu e literatura...
Marcu dadu din umeri, zâmbind ostenit. Am tacut iar; el citind jurnale, eu asteptând noaptea.
în gara, ne-am îmbratisat. Pe mine ma ispiteau lacrimi.
- Marcule, parca ai pleca pentru totdeauna... De abia ma stapânesc...
- Sunt magulit... Dar mai ramân în Constanta trei saptamâni... Daca vrei, viziteaza-ma.
- Nu, e mai bine sa ne despartim acum.
Am strâns mâna logodnicilor, care ma priveau fericiti. Când s-a apropiat trasura, Marcu m-a chemat.
- Nu uita sa-mi scrii; am sa-ti trimit adresa. Scrie-mi despre Robert, despre Radu, Dinu, Fanica... Scrie-mi despre ai nostri... si profesori-despre toti...
r98
I-am fagaduit. "El are sa-si poarte tara acolo, în Franta, din scrisorile mele", gândeam. Si prieteni vechi, si colegi din liceu, si fete de profesori ma împresurau în noapte. Iar în sufletul meu stapâneau tristeti de adolescenta pustie.
XIV. SFÂRSIT DE VACANTA
Din cerdacul vilei îmi odihneam ochii pe mare. Ma surprindeam tot mai des cu ochii pe mare si cu foile cartii rasfoite de vânt. In cele dintâi zile n-am voit sa caut pe nimeni, la restaurant, în parc, la cazinou. Si banuiam ca sunt cunoscuti în satul cu vile rasfirate; Bibi îmi spusese ca o va întovarasi, cu Andrei, pâna în septembrie. Ma îmbujoram de câte ori gândeam ca voi întâlni pe Niska. îmi porunceam sa citesc; si iarasi, diminetile, îmi porunceam sa cobor pe plaja, s-o caut printre trupurile sub soare. Trebuia sa înfrunt primejdia, spuneam. Dar Niska nu era o primejdie. Eu o voiam prietena; nu întotdeauna izbuteam sa-mi ascund tristetea amara a biruintelor. îmi spuneam ca o prietena înzestrata cu suflet înalt va alina asprimea sufletului meu.
Porneam aproape de amurg, singur, pe cararea ce duce printre stânci. Gazda ma socotea un mizantrop precoce. Eu voiam, numai, sa pogor în mine vraja tainica a soarelui ce apune. Descoperisem de mult ritul; soarele ce se stinge mi-era îndemn, regenerare, bici. Ma întorceam seara, o data cu stelele.
Mâneam cele ce-mi dadea gazda, bucuroasa ca platesc cât îmi cere si nu ma plâng de nimic. Plecam iarasi, noaptea. De la cazinou se furisau, printre vile, melodii cu ispite. Le ghiceam întovarasite de lumini, de zgomote, de miresme.
De ce ramâneam singur?...
îndragisem un colt cu stânci pravalite în mare. Apa se linistea sub luna. Piatra era rece si cerul înalt. Asteptam acolo vântul. Ma întorceam acasa tremurând, cu gulerul de la haina ridicat. Aprindeam lumânarea alba si citeam, în fiecare noapte, singura pagina pe care o scrisesem în Jurnal. Adormeam cu viziuni ciudate: oceane, ostroave, deserturi, orase cu turnuri, rasarituri, arsite, înaintea si înapoia mea. Rataceam singur, cu fruntea în vânt. Dupa o saptamâna, am coborât, seara, pe plaja. Zaream Perechi putine. Batea vânt dinspre mare. Mi-am încheiat haina si am Pasit în sus, spre stâncile mele. Ma grabeam, fara sa înteleg pricina grabei. M-am întâlnit cu un tânar, în pantaloni albi, eleganti. Nu întelegeam de ce ma priveste banuitor, suspectându-ma. Tânarul alerga înaPoia-mi. "Poate m-a recunoscut", gândii eu. M-am întors, asteptându-l. A frecut pe lânga mine; m-a privit; un strain, grabindu-se pentru întâlnire.
199
Am pasit tot mai încet. îmi zaream stâncile, negre în albul arg al apei. Ma gândeam: "Nu mai am nici un rost la stânci, acum, plictisesc o pereche"...
