îti spun aceasta ca sa întelegi ca pustnicia ta e absurda si primejdioasa. Ai sa te surmenezi, si n-ai sa poti scrie nici una din cartile pe care le-ai fagaduit. Si apoi, esti stupid; pentru o nevinovata si de mult trecuta sarutare - sa ne despartim?... Dar eu am uitat; nu mai sunt tulburata nici de amintire. Tu, daca ai cu adevarat vointa, uita. Primeste sa ne întâlnim iar, si iar sa petrecem ca doi bum prieteni.
îti strânge mâna, Niska.
P.S. Nu-mi scrie, te rog, nimic de Viorica. Pe Radu l-am vazut de câteva ori, dar n-am surprins nimic deosebit.
VI
Niska, am citit scrisoarea ta în cea mai frumoasa dimineata de iarna, în cel mai alb oras. Daca ai sti cât m-ai ispitit sa cobor jos, în curtea cu zapada, pe strazile cu soare, cu pomi, cu perechi fericite... Niska, m-am chinuit iarasi, cu amintiri întunecând seninatatea rafturilor. Eu, care ma socotisem aproape linistit, si-mi fagaduiam sa te întâlnesc... Ma înspaimânt, Niska, de mânia tragica pe care o simt deasupra-mi. Oricât m-as însenina, un cuvânt scris de la tine iar ma tulbura. Lupta începe, si biruinta ma daruieste dupa ceasuri lungi, si când totul a ajuns iar amintire, un alt cuvânt scris o învioreaza; si iar începe lupta...
E stupid sa ma plâng de consecintele unei hotarâri de ale mele. Eu am voit, eu trebuie sa sufar. E o dovada de slabiciune scrisoarea aceasta, care începe cu marturii; dar ar fi mai mare slabiciunea daca nu ti-as trimite-o. Nu sterg nimic, ci îti scriu ca dimineata, cerul si scrisoarea ta m-au chinuit amar, disperat, prelung ca o agonie. N-am putut citi nimic în acel ceas. Am privit pe ferestruica doi plopi înzapeziti, într-o curte alba.
Nu, Niska, tulburarea n-a trecut. Eu nu te pot vedea atât timp, cât sarutul final staruie sa ma mustre. întelege, te rog, si durerea mea, singur aici, într-o iarna cu câmpuri, cu petreceri, cu sali luminate pâna în zori. Eu nu ma pot coborî înainte de un fapt pe care îl astept, dar nu-l înteleg.
Uita tristetea scrisorii mele; sunt tot atât de puternic, oricâte ispite m-ar încerca. Aminteste-ti ca tineretea e o criza; nu supravietuiesc decât câtiva nebuni, stapâniti de patimi sau de încordari eroice. Tu cunosti hotarârea mea.
Acum, cât timp sunt trist si tulburat, nu sunt erou. Trebuie sa ajung. Viata mea nu accepta compromisuri: ori erou, ori anulat.
De aceea lupt, ca unul care stie ca înapoia lui e moartea, etica, sentimentala sau cerebrala.
Ti-am spus prea mult, nu e asa?...
Acelasi prieten.
VII
...Am venit la tine, dar am citit acel ciudat bilet de la usa si m-am întors.
Veneam cu vesti; dar unui înmormântat de viu la ce i-ar mai folosi?...
Se vorbesc multe prin oras asupra claustrarii tale. Zvonul pornit de la redactie pomeneste de o carte pe care o scrii si care va cuprinde o suta de foiletoane.
Dar e un zvon pe care nu-l crede nimeni. Prietenii tai insinueaza ca ai fi îndragostit si ca, îngâmfat cum esti, nu vrei sa te tradezi. Desi, singuratatea ta prelungita e atât de vorbitoare...
Un alt zvon e de-a dreptul ofensator. Se sopteste anume, mai ales de catre colegii din cerc, ca esti nebun. Nu te supara; eu nu fac decât sa reproduc fidela cele ce-mi ajung la ureche. Dupa socoteala lor, ai înnebunit asta-toamna, când ai publicat acele pagini de scandal. Nebun erai si mai înainte, pentru ca scriai întotdeauna la persoana I si pomeneai de tine ca de un supraom, pomeneai de
"carnea, sângele si duhul" tau ca si cum toti cititorii ar fi fost obligati sa le proslaveasca. Acestea spun ei, colegii de la cerc. Fireste, eu nu cred nici unul dintre zvonuri. Cred ca vrei sa faci o farsa si sa lucrezi în tihna la unul din
mediocrele tale romane. Mi le-ai povestit,\' asta iarna; si cred ca nu se vor vinde.
Pe mine ma poti primi, nu? Am si alte lucruri sa-ti împartasesc, care te-ar putea interesa; asupra dragostei lui Bibi, asupra unui domn care ma cere de sotie, asupra unui tânar dragut, cu buze foarte frumoase, care ti-e prieten etc.
Fireste, daca esti prost-crescut si te încapatânezi sa nu ma primesti, n-am sa ma supar. Sa nu crezi ca am sa ma neurastenizez de dorul tau. N-am sa te mai vizitez, niciodata.
In orice caz, te pot vesti ca aceasta e singura scrisoare pe care o primesti de la prietena ta,
Nonora.
250
251
VIII
IX
Nu mi-ai spus nimic, prieten eremit si rautacios. Eu astept lamuriri precise, si tu ma zapacesti mai mult. Nu stiu ce si cât sa înteleg din scrisoarea ta. Cu cât o citesc mai mult, cu atât sunt mai tulburata. Sunt eu, prietena, atât de ispititoare? Am ramas împreuna noaptea de Ajun si nu mi-ai spus nimic. Am fost ca doi prieteni vechi si buni. De ce te-ai schimbat, de atunci? Sa fie acel sarman sarut, de care ma caiesc? Dar uita-l, uita-l!...
Tu, care ai exaltat prietenia, te porti ca cel din urma dintre prieteni. Un pretext stupid îti slujeste sa te îndepartezi dupa ce m-ai silit doi ani sa gândesc si sa simt ca o tovarasa de a ta. E atât de greu sa întelegi ca sufar de absenta spiritualitatii tale, cum ai suferit tu fara Grieg sau fara Comentariul lui Don Quichottel
Nu-mi esti prieten, pentru ca ma silesti sa scriu asemenea scrisoare, cu rugaminti de îndragostita. E umilitor. Acum doi ani nici nu ti-as fi raspuns dupa cea dintâi scrisoare a ta. E prea târziu. Iti sunt prietena, si am nevoie de creierul si sufletul tau. Stii ca sunt femeie, si înca prea tânara, sa pot evolua singura. Nu pot face nimic fara sprijin, fara imbold. Nu pot face nimic mare.
înainte de a te cunoaste, eram nepasatoa-re si ma socoteam libera. Acum, nu mai sunt. Vreau prea mult ca sa pasesc singura. Am nevoie de atmosfera pe care o respiri tu, de gândurile si încurajarile tale. Daca tu vrei sa ajungi erou, eu vreau sa ajung o femeie de elita. E greu, nu e asa? De ce nu-ti amintesti si de mine? Car-\' tile pe care te oferi a mi le împrumuta nu pretuiesc nimic, acum, când sunt tulburata de gândul ca nu vrei sa ma primesti. Eu nu am sa ma realizez prin lecturi. Universitatea nu mi-a dat nimic. M-am schimbat prin tot ce mi-ai comunicat tu, cu vorba vie, cu fapte, cu îndemnuri. Cartile le înteleg alaturi de tine. Si le înteleg numai când nu sunt nelinistita; ca acum, de un prieten pe care îl pierd.
As avea atâtea sa-ti spun, sa te întreb... Cum le-as putea scrie, când eu scriu ca tine, cu expresiile tale?
Poate mi-ai facut un mare rau, aceasta ti-am mai spus-o, învatându-ma sa patrund oamenii dupa preocupari, fraze si continutul notiunilor. Nu mai pot suporta colegii care îmi fac curte, nici colegele vicioase si bâr-fitoare. Nu mai pot suporta pe nimeni în afara de Bibi. Nu stiu ce are sa se petreaca cu mine.
Astept primavara cu inima strânsa. Dar mi-e atât de dor de ea... Am atâtea amintiri pe care le vreau împrospatate. Daca as sti sa scriu, ti-as spune multe;*si daca as vrea, iarasi ti-as spune multe...
Nu e asa ca n-ai sa te superi daca am sa fiu si eu enigmatica?
Prietena ta, Niska.
Niska, întotdeauna când îti citesc scrisorile ma întristez. Si nu alung tristetile
decât scriindu-ti. De aceea, poate, ritmul începutului si ritmul sfârsitului sunt atât de potrivnice în scrisorile mele.
Nu ai deloc dreptate. Datoria prietenului e sa împarta durerea celuilalt, spui tu.
Desi eu cred altfel, îti accept formula. Dar daca nu-ti mai sunt prieteniei altceva? Nu am atunci datoria sa ma încordez si sa ajung iar prieten? îti marturisesc aceasta ca sa nu ma întelegi gresit, si sa nu vezi în claustrarea mea o calcare a prieteniei.
Stiu ca esti reconstituita prin mine si stiu ca sufletul feminin e pasiv, asteptând sa fie fecundat de spiritul si valorile masculine. Dar nu îti socotesc criza atât de primejdioasa ca sa renunt la hotarârea mea si sa ma apropii, sa te mângâi.
Tu ai doua cai de urmat: cea dintâi, anevoioasa si riscanta pâna la compromitere, e calea libertatii perfecte. Poti ramâne pura, fecioara, luminata de un sens spiritual, chiar cu riscul de a parea în ochii celorlalti o vicioasa.
Drumul e greu, pentru ca femeia se orienteaza greu singura. Iar, pe aceasta cale a libertatii perfecte, trebuie sa pasesti singur. Rezervele sufletului feminin se consuma repede si, în lipsa unui alt suflet prieten, nu se mai împrospateaza.
O femeie, oricât ar fi de superioara, daca nu se ataseaza de o constiinta masculina cu care sa comunice, luând si daruind, piere. Mediocritatea biruieste întotdeauna asupra unei femei singure.
De aceea - desi ma doare sfatul acesta, pentru ca mi-esti prietena -apuca de la început cea de a doua cale, a fericirii prin abrutizare spirituala. Casnicia e cel mai perfect fapt omenesc, când e concretizarea permanenta si vie a unei fericiri etice. Si e cel mai dezgustator când se înfaptuieste prin lasitatea unuia dintre soti. Astfel înteleg eu. Dar tu trebuie sa vezi cum vad toti ceilalti casnicia: o întovarasire arbitrara a doi oameni care nu se cunosc, care sfârsesc prin a se suporta si chiar împrieteni; o fericire calduta de camin, multumiri resemnate, emotii mediocre de-a lungul unui sir de amanti sau de copii. Totusi, casnicia e inevitabila; sufletul feminin oboseste repede, iar trupul se insinueaza, si chemarile lui nu pot fi înabusite.
Sa nu crezi ca sunt un mizantrop sau un anarhist. Sunt numai un puritan si, daca nu ma razvratesc viciile si greselile în libertate, ma întuneca si ma înspaimânta mediocritatea adulterului inevitabil. Am cel mai sincer dispret pentru amant, care culege resturile (a fost altul înaintea lui, nu?...) si profita de inexperienta sexuala a sotului, sarman functionar grabit sa adoarma dupa o singura si pripita îmbratisare... Am acelasi dispret pentru sot, care-si cauta sotie ca sa poata avea apartament luxos,
252
253
mâncare calda si copii. Oameni care nu tresar rostind: acesta e copilul meu...
