Ambitia, ca si gloria, te întarâta si te chinuie cu cât le urci culmile. Adevarul acesta e jenant de banal. Orice satisfactie pe care o vei câstiga îti va scurma pofte îndoite. Eu cred ca numai lipsindu-te de un lucru, ajungi sa-l stapânesti si sa-l gusti.
- Un paradox. Pe tine au început a te bate vânturi mistice. Sunt la moda acum...
- Depinde ce întelegi prin misticism. Femeile si societatile feminizate au avut întotdeauna nevoie de un reconfortant teozofic. Surogatele pe care le cunoasteti voi, intelectualii si mondenii, sunt tot atât de putin mistice cum sunt stiintifice brosurile de trei franci ale abatelui Mo-reaux...
- O ironie?
- Nu, o punere la punct. Misticismul meu nu e o influenta livresca, nici o maimutareala snoaba. E o experienta etica; în curând, va ajunge, poate, chiar o experienta religioasa. Desi, noi suntem generatia ursita sa cautam pe Dumnezeu...
- Cei dinaintea noastra?... .
- L-au pierdut; absurd si stupid, fara torturi launtrice, fara crize. Eu cred ca li s-a luat Dumnezeul, ca sa poata lucra mai comod în mediocritatea lor.
-Polemizezi.
- Nu; ma plâng ca tu, dintr-o generatie care ancoreaza orice actiune si orice valoare într-un plan transcendent, actualizezi o ambitie trecuta...
- Eu sunt dus de vointa mea.
- Ar fi multe de spus asupra vointei tale... Oricum ai fi, însa, te prefer celorlalti...
- Obsedanta doctrina a virilitatii, nu?... Acum ai dreptate. Cred ca patimile masculine sunt menite suferintei; iar eu sufar mult, aceasta iarasi ti-o spun...
în acea iama, Petre a cunoscut o studenta de la Arhitectura. Ceea ce trebuia sa se întâmple, s-a întâmplat. Se aflau tot timpul împreuna. Eu întelegeam, si taceam. într-o noapte, Petre m-a vizitat, nelinistit si abatut.
- Stii ce se petrece cu mine? Sufar o criza de adolescentism. îmi place o fata...
Iar în loc s-o seduc, m-am îndragostit de ea... E cel mai impropriu mijloc de a mi-o apropia... Sunt stupid, iremediabil stupid... Am ajuns sa-mi fie teama. O
iubesc; e revoltator, nu?
-Nu.
Priviri, în adâncul ochilor.
- Tu îmi vorbesti ciudat. Si apoi, te contrazici cu principiile tale.
- "Principiile" mele nu sunt împotriva dragostei, ci împotriva anularii, a idiotizarii nostalgice prin dragoste.
- Stii ce-mi spuneai asta-toamna? Ca tineretea e un timp primejdios; ca nu sunt mântuiti decât nebunii.
- Exagerezi formula. Eu am spus numai ca tineretea e ispitita de mediocritatea sentimentala si cerebrala, de iluzia unei fericiri comode; si am mai spus ca numai o hotarâre nebuneasca, adica realizata de-a lungul a oricâte împotriviri, poate s-o mântuie. Criza tineretii nu poate fi depasita decât ajutat de o patima, de o nebunie. Iata ce am înteles eu atunci.
- Ai avut dreptate. Eu simt ca am sa cad, ca am sa ma înec daca nu sugrum dragostea.
- De ce s-o sugrumi?
- Pentru ca e stupida, pentru ca ma împiedica sa ajung; o iubesc într-atât, încât am cerut-o în casnicie. Sunt aproape nebun. Are sa treaca, nu?...
- Totul trece... Eu sunt obsedat de refrenul acesta. încearca sa ti-l împlânti în creier, în suflet, în viscere...
- O iubesc, o iubesc. Numai tie îti spun; trebuie sa-ti spun. Stiu ca e umilitor, stiu ca e stupid, dar nu mai ma pot stapâni... O iubesc ca un adolescent.
întelegi tu nebunia faptei mele când am cerut-o de sotie? Am vrut sa fug; nu se poate, mai am examene... Sunt un neghiob, sunt lipsit de vointa, sunt un rob...
Petre se tânguia. Cum l-as fi putut ajuta? îl mângâiam cu ochii. Ma interesa, nu ca prieten, încordarea crunta dintre cele doua patimi. Nu stiam daca va birui ambitia sau dragostea. Ma gândeam ca, daca ar fi stapânit acel sens metafizic de care îi vorbisem, ambitia lui Petre ar fi biruit, desi de-a lungul unei dureri înzecite.
"Daca va izbuti sa ramâna nebun pâna la capat, Petre îsi va depasi criza tineretii. Se va realiza atât cât îi va îngadui esenta inferioara a patimei. Poate Petre crede înfericire; atunci va ajunge un sot nenorocos.
228
229
Un tânar nu trebuie sa creada în fericire. Nazuintele lui ar purta atunci o tragica si austera sobrietate. Dar e atât de dureros si greu sa nu crezi în fericire.
Pentru cei multi, fericirea ajunge chiar un sens dat existentei. Cu atât mai rau pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscuta, valorificata si stapânita decât dupa ce te-ai îndoit de ea. Nu pesimism; ci luciditate, calm, vointa eroica, adica masculina si ascetica."
Acestea le-am scris în Jurnal, dupa despartirea de Petre. Criza lui nu-si apropia sfârsitul. Eu m-am departat iar de prieteni. Petre nu mi-a marturisit nimic.
Suferea, luptând. îsi ghicea înfrângerea.
Eu îmi urmam drumul amar, necunoscut de nimeni. Banuiam, în suflet, semne de rafuieli sângeroase. Nu îmi era teama. Zi si noapte, munceam calindu-ma.
"Toate acestea sunt pregatiri, îmi spuneam. Va trebui sa se împlineasca si faptul."
XX. PERSONAJELE JUDECA AUTORUL
A treia zi de Craciun, ne-am adunat - ca în toti anii - la Fanica. Pentru noi, sarbatoarea aceasta e ciudata si necesara. în acele douasprezece ceasuri, cât ramânem împreuna, vietuim din nou liceul. Invitatii lui Fanica sunt colegii, nedespartiti în ultimele clase. Dupa-amiaza, seara si noaptea Sfântului Stefan stapânesc strania însusire de a ne face sa uitam tot ce ne-au daruit anii si de a ne socoti iarasi colegi de liceu si personaje din Romanul adolescentului miop.
Grupul nostru, compact înainte de bacalaureat, a fost rupt la Universitate. Ne-am risipit si ne-am legat de alte grupuri. înlantuirea de suflete straine poate întrista pe prietenii vechi; dar nu putea fi îndepartata. Simteam fiecare chemarea de a patrunde mai departe, din necunoscut în necunoscut, de a începe cu ei vieti noi, de a ne desfata sau suferi, de a ne rupe iarasi si a ne încadra mai sus sau mai jos în alta parte.
Dar ziua Sfântului Stefan ramânea vechii familii. Eram, înca, prea tineri ca sa ne întristam ca toti acei ani au trecut, ca sunt de-acum amintiri. Ne strigam cu porecle din liceu, reconstituiam scenele dureroase zâmbind. Tot ce fusese spaima, suferinta, melancolie ne înveselea acum. încercaseram fiecare, necunoscut celorlalti, o maturizare sentimentala. Gândul era reconfortant: dupa ce o perioada e depasita, durerile si nelinistile sunt uitate. Dar daca izvorasc alte "dureri si alte nelinisti, mai nemiloase, mai amare?...
Cei dintâi veniti au fost Jean Victor Robert si Mihail. Jean Victor ajunsese actor la al doilea teatru din oras. Era înscris la Facultatea de Litere, dar nu-si trecea decât doua examene pe an. Avusese izbânda în teatru, pentru ca avea obraz alb de adolescent, era incult, prezumtios si dragalas. Robert era singurul pe care nu l-as fi lasat sa iasa din liceu. Se socotea înca geniu neînteles, asa cum îi insinuasem eu, rautacios, cu multi ani în urma. îsi crease un personaj si-l silea sa joace în toate rolurile prevazute si neprevazute. Robert se ignora pâna la absurd. El credea ca toti ceilalti îl invidiaza. Socotindu-se neînteles si persecutat, îsi alcatuise o figura dispretuitoare, ochi distanti, gura draceasca, glas de scena. Robert nu putea rosti cel mai neînsemnat cuvânt fara gest teatral. Când râdea, îsi aducea buzele ca la un râs amar de drama. Povestea întotdeauna cu glas de bariton cald, în timp ce glasul lui era de tenor lipsit de volum. Se plângea, înca, de neputinta de a lucra din pricina femeilor.
- Mamico, ma distrug femeile...
Ofta flatat, cu obrazul lui de fata, pudrat, cu buze carnoase.
- în fiecare saptamâna le schimb... Ce vrei, mama dulce, la teatru... Si as vrea sa scriu o drama... N-am timp... Uite câte chei am în buzunar. Am si garsoniera... Si am de lucru...
îsi freca fruntea îngusta, alba, încretita de sprâncenele ridicate interogativ.
Oricât de rautacios s-ar fi purtat prietenii cu el, Robert nu uita sa vina de câte ori era chemat. Prietenii lui cei noi - îngâmfati si invidiosi elevi de conservator, actori betivi si blazati - îi aminteau, la rastimpuri, nostalgia vechilor prieteni, cu mult bun-simt si multa verva. Robert, desi se înalta în mediul de marasm si mediocritate, înviorat numai de invidie, nu se putea lipsi definitiv de grupul colegilor de liceu.
Mihail evoluase lent si sigur. Nu avea nici un pacat, nici o neliniste, nici o ambitie; nici o însusire de seama. Era înalt, cu o fata de copil serios si rece.
învatase întotdeauna bine; citea ultimele carti si le judeca cu creier propriu; citea cu o luna înainte de examen; urma, fireste, Dreptul. Se marturisea burghez linistit si mediocru. îsi propusese sa guste putin din toate. Frecventa ceaiurile, balurile, premierele cinematografice, cursele. Era bogat, dar nu poza în snob, nici în Don Juan, nici în sportsman. Nu fuma, nu bea; între prieteni îsi îngaduia sa piarda, pâna la o mie de lei, la "chemin de fer". Era întotdeauna
