— Da, Um Saad, sunt de neoprit, i-am răspuns.
Mi-am întins braţul peste spaţiul dintre cele două paturi şi i-am strâns mâna.
— Nu, nu poţi opri trecerea vremii, i-am spus, strângând degetele-i îngheţate, tremurânde.
207
- STÂLPI DE SARE -
Maha
Sub lumina slabă a lunii, faţa tatălui meu părea mai tânără, mai relaxată. Îşi deschise ochii, mă privi cum îl alăptam pe Mubarak şi zâmbi.
— Maha, copilul meu minunat. Mubarak se simte bine?
— Da, tată, îi e doar puţin foame.
— Am vrut întotdeauna să fiu puternic şi să te apăr, însă
Allah mi-a dat altă soartă. Pământul trebuie să fie al celui care-l ară. Nu, al celei care îl ară. Pământul e al tău, Maha.
Asta îmi e dorinţa. Am spus-o şi în faţa imamului şi a lui Raai. Daffash nu merită niciun petic de pământ. Îţi aparţine ţie, iar după tine fiului tău. Au fost martorii dorinţei mele.
Am simţit mirosul plecării. Miros de sudoare, lacrimi şi cărări nebătute.
— Să ai viaţă lungă, tată.
— Ai suferit mult în viaţa asta. Vrerea lui Allah, îmi spuse el şi întoarse capul spre lampă.
Mâinile îmi tremurau, nu erau bune de nimic.
— Inima-mi nu vrea să te părăsească. Are să îmi fie dor de tine. Aş vrea să-l sărut pe Mubarak.
L-am dus pe Mubarak la tata şi l-am apropiat de buzele lui uscate. L-a sărutat pe frunte şi l-a preaslăvit pe Allah.
— Mărturisesc că nu există alt dumnezeu decât Allah şi alt profet decât Mohamed.
Vocea-i aspră deveni tot mai slabă. Luna dispăru în spatele norilor întunecaţi. Distingeam forma capului tatălui meu pe pernă. I-am sărutat fruntea, iar el trebuie să fi simţit căldura buzelor mele, pentru că a zâmbit.
Curat ca un nou-născut, tata a părăsit lumea în care trăiesc oamenii. Am plâns în tăcere deasupra trupului său neînsufleţit. Mult zgomot nu l-ar fi adus înapoi. Dacă
lacrimile ar fi putut învia morţii, Harb ar fi trăit printre noi.
Încă purtam bentiţa neagră; încă îmi jeleam soţul. M-am legănat şi m-am tot legănat ca să-mi ostoiesc durerea din piept. Mi-am frecat coastele, cerând inimii să bată în 208
- FADIA FAQIR -
continuare. Scutură din cap, ca să laşi aerul să intre spre plămâni. Undeva sus, un diavol sugea tot aerul din sat, lăsându-ne să plutim într-un vid. Tăcerea se înstăpânise, era mai presus chiar decât regele zgomotului. Tăcerea, muşchiul verde şi putreziciunea triumfau asupra forţelor vieţii.
Mubarak începu să plângă tare.
— Taci, orfanule, fiule de orfană.
Am mers tăcută în procesiunea de înmormântare pe uliţele înguste ale satului. Trupul tatălui meu fusese spălat, îmbălsămat şi aşezat într-un sicriu din lemn de măslin.
Mirosul de tămâie arsă mi-a amintit de locuri îndepărtate, de suflete ce-şi părăseau trupurile şi de aroma lui Harb. Tamam mergea lângă mine. Era o zi fierbinte. Hulala şi Tamam începură să se bată cu mâinile în piept şi să-şi smulgă părul.
Eu nu aveam nici puterea să ridic braţele spre cer. Mi-am mascat faţa, ascunzându-mi sudoarea, lacrimile, gingiile ştirbe. Durerea îmi era adâncă, mai adâncă decât valea Abu Saleet. Când stăteai pe margine, nu puteai vedea animalele şi copacii de pe fundul ei. Atât de abruptă şi de adâncă e. Eu nu mi-am pus ţărână în cap, nu mi-am rupt hainele de pe mine, nu mi-am pălmuit faţa. Am jelit în tăcere, o tăcere grozavă precum cea din Abu Saleet.
Daffash, fiul mamei mele, a participat la înmormântare şi a purtat coşciugul. Imamul Rajab, Raai, Murjan, şeicul Talib şi Salih, cu toţii au participat la coborârea coşciugului în groapa săpată în cimitirul tot mai întins de lângă sanctuarul lui Abu Aubayydah. Au rostit pentru sufletul tatălui meu rugăciunea funerară.
— Uşurează-i chinurile grele, ostoieşte-i singurătatea şi iartă-i păcatele.
Femeile nu aveau voie să intre pentru rugăciune în sala cea mare a sanctuarului. S-au rugat pentru sufletul tatălui meu afară, în soarele fierbinte. Bărbaţii stăteau unii lângă
alţii, ridicându-şi braţele către cer. Eu nu ştiam cum să mă
rog, aşa că am imitat-o pe Tamam, care tot mormăia cuvinte de neînţeles, se apleca, îngenunchea şi se prosterna.
209
- STÂLPI DE SARE -
Venerează, onorează şi supune-te făuritorului plecărilor din lumea aceasta. Supune-te în tăcere Stăpânului nostru.
Prosternează-te. Pecetluieşte-ţi buzele, pecetluieşte-ţi sufletul şi şuieră odată cu mulţimea.
— Allah să-i facă loc şeicului Nimer în paradisul lui cel mare.
