A mai turnat o ceaşcă de ceai, mi-a pus-o pe tavă şi a ieşit din salon împingând căruciorul cu mâncare. Înghiţitură

după înghiţitură, mâncarea îmi alunecă pe gât. Am băut ceaiul repede, frigându-mi limba, apoi am lăsat tava pe măsuţă. M-am şters la gură, mi-am suflecat mânecile: eram gata să lupt pentru sufletul surorii mele.

Am înmuiat o bucată de bandaj în apă de trandafiri şi am pus-o între buzele deschise ale lui Um Saad.

— Um Saad, soră, trebuie să te trezeşti. Trebuie, Haniyyeh.

Deschise ochii încet şi murmură:

— Opriţi-vă, vă rog.

Am strâns-o de mână şi i-am spus:

— S-a terminat. Sunt prietena ta, tovarăşa ta în groapa asta cu şerpi. Sunt Maha.

I-am susţinut gâtul cu o mână, în vreme ce cu cealaltă am ţinut ceaşca, ajutând-o să soarbă ceaiul dulce ce se răcise.

Ea sorbi ceaiul. Mubarak, sufletul meu, fiul meu, la fel sugea punguţe cu zahăr candel. Um Saad îşi întoarse capul şi încercă să-şi concentreze privirea pe faţa mea.

— Um Gharib. Nu mi-au spus că vii.

Un zâmbet slab, iar apoi închise din nou ochii şi adormi, epuizată.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am privit faţa slabă

a lui Um Saad, în lumina albastră a lunii. Era frig, dar nu m-a lăsat inima să-mi iau pătura înapoi. Când luna s-a retras în lumea ei, lăsând lumea să orbecăiască în întuneric, Um Saad, sora mea, începu să vorbească. La început era un sunet pierit, slab, apoi deveni tot mai puternic. Îi vorbea lui Hasan cel înţelept.

256

- FADIA FAQIR -

— În sfârşit, ai sosit. Ce ţi-a luat aşa de mult să vizitezi bieţii oameni slabi? Wahid cânta melodii de dragoste în baie, dar pe ecran îl vedeam pe Farid al-Attrash. Avea buzele subţiri-subţiri, date cu ruj. Carmin. Mama, încălţată cu pantofi cu tocuri înalte, a coborât pe scări, s-a împiedicat şi a căzut moartă pe trotuar.

Um Saad râse în hohote, până începură să-i şiroiască

lacrimile pe obraji.

— Mi-au spus că aveau să mă strivească aşa, ca pe nişte migdale. Pe mine, Haniyyeh, Um Saad, Gât-Frânt, Păr Cărunt, frumuseţea cu părul întunecat şi tot aşa.

Ascultând aiurările lui Um Saad, mi-am aşezat capul pe pernă. Râsete, oftaturi, tăceri, planşete, strigăte, urmate apoi de furie. Urlă la Hasan cel Isteţ, spunându-i:

— Fiu bastard al diavolului, floare a tinereţii mele, rahat care umple maţele de animal! Adu încoace tichia care te face invizibil şi vino! Ajută-mă pe mine, Um Saad, Haniyyeh, Gât-Frânt să dispar. Vino şi ia-mă, vino şi îmbrăţişează-mă.

În cele din urmă, soarele începu să apară şi în lumea ei, gata să se înalţe iar deasupra capetelor noastre. Parfumul puternic de cimbru şi mentă mă atrase spre geam. La capătul văii adânci din Fuhais am văzut cum galopau nişte armăsari negri, alergând cu trupurile lor strălucitoare către soare. Aş fi vrut ca sufletul meu să alerge spre creatorul lui, aş fi vrut ca după toţi anii aceştia cenuşii să-l fi putut strânge în braţe pe geamănul sufletului meu. Aş fi vrut ca inima-mi să poată zbura spre Hamia, să-l îmbrăţişeze pe fiul meu Mubarak, lumina ochilor mei. O omidă cobora pe peretele alb, venind spre mine. Mama Celor Patruzeci şi Patru avea patruzeci şi patru de picioare. Eu aveam doar două. Mi-am scos papucii şi era cât pe-aci s-o omor. În clipa aceea, când omida era gata să moară lovită de papuc, doctorul englez deschise uşa salonului.

— Bună dimineaţa, ciripi el. Cum ne mai simţim azi? E o zi tare frumoasă, nu credeţi?

257

- STÂLPI DE SARE -

Îşi afişă zâmbetul lustruit şi rosti în araba lui cu accent străin:

— Bun. Acum e rândul tău, arătând cu foarfecele spre capul meu.

— Dar m-aţi tuns când am ajuns aici.

— Trebuie să fie şi mai scurt.

Omida fuge printre gratiile de metal, spre libertate. Eu sunt prea obosită pentru a ridica mâna, pentru a deschide gura şi a striga „Nuuuuu!” Nu am primit nicio veste din satul meu. Mubarak e crescut de unchiul lui, Daffash, iar Harb a murit. Curând, Mubarak are să înceapă să-şi răsucească

mustaţa ciufulită între degetul mare şi arătător. Tata a murit. Covorul mamei e tot neterminat. Niciun cuvânt nu mi se desprinde de pe buze. Kukash, brancardierul trupurilor în convulsii, suge un muc de ţigară, ca de obicei. Îmi las capul în mâinile nerăbdătoare ale doctorului străin, care domneşte asupra noastră ca un rege. Când răceala instrumentului cu aripi din metal îmi atinge capul, mâncându-mi părul, îmi dau seama că sunt copleşită de miraje ce sclipesc în depărtare. Viaţa e un vis lung despre plecări şi sosiri. Trebuie să nu mai gândesc, să nu-mi mai amintesc, să nu mai doresc. Şocuri electrice? Nimic. Nicio iluzie despre vreo sosire. Oamenii sunt hrăniţi cu vise, îndopaţi cu ele aşa cum îmi îndopam eu găinile cu grăunţe. Dintr-odată, descoperi că

ceea ce ai mâncat în toţi anii ăştia a fost doar praf, că ceea ce ai băut e doar aer.

Um Saad se cutremură de râs. Şuviţe de păr cărunt cad pe podeaua din beton. Norocul meu e asemenea făinii împrăştiate, într-o zi cu vânt, ei le cer oamenilor desculţi să

adune faina. Vântul urlă şi se învârte pe câmpul cu ciulini părăsit. Norocul meu e asemenea făinii împrăştiate.

258

- FADIA FAQIR -

Povestaşul

În numele lui Allah cel Milos şi Milostiv, „Câte cetăţi n-am nimicit, căci au fost nedrepte! Ele stau năruite pe temeliile lor. Câte fântâni părăsite! Ce mai palate înălţate!”.

Măreţii mei stăpâni, prieteni şi companioni, într-o zi mi-am luat măgăriţa Aziza şi maimuţa Maymoon şi am pornit spre aşezarea tribului Bani-Qasim. Am ajuns în valea nefericirii, dar nu am găsit nici râul, nici plantaţia. Am continuat să

merg prin albia secată a râului, peste pietre şi pietricele, sperând ca în cele din urmă să ajung la livada de portocali a şeicului Nimer.

Ferma şi casa erau acum doar o bucată pustie de pământ, acoperită cu mătrăgună, măselariţă şi colochinta. Un miros înţepător, amar, de tristeţe umplea aerul. Plantele otrăvitoare triumfaseră asupra pomilor roditori, supravieţuiseră mai mult decât vegetaţia comestibilă şi moşteniseră pământul.

Viaţa se retrăsese sub pământ, lăsând în urmă mormane de pietriş şi nisip.

Oamenii spun că într-o zi soarele qasimit s-a proptit încăpăţânat în mijlocul cerului şi a refuzat să coboare spre vest sau să se întoarcă spre est. Zilele fierbinţi erau urmate de alte zile fierbinţi, în vreme ce arabii zăceau pe pământ, sub soarele neclintit. Astrul protesta împotriva păcatelor comise în satul acela. Roiuri de lăcuste pluteau deasupra văii ruşinii, apoi aterizau într-o clipită şi devorau tot ce era verde şi toate uscăciunile. Lăcustele au nimicit grânele, orzul, trestia, portocalii şi lămâii, tufişurile şi frunzele late ale bananierilor. Fălcile lăcustelor tinere mestecau şi ronţăiau neîncetat. Întinderi mari de pământ erau acoperite cu totul de lăcustele ce-şi fluturau aripile şi îşi mişcau fălcile. Cea mai teribilă foamete suferită vreodată de arabi.

Oamenii se aruncau la pământ, se repezeau să mănânce ce rămânea de pe urma lăcustelor. Apoi şi-au mâncat caprele şi oile, cămilele, vacile, pisicile, caii, găinile, câinii, chiar şi broaştele ţestoase şi gândacii. Femeile, îmbătrânite şi slabe, 259

- STÂLPI DE SARE -

prindeau lăcuste în capcană şi le fierbeau picioarele ca să

facă din ele supă. Femeile îşi smulgeau dinţii de aur ca să-i vândă şi să cumpere de la neguţătorii ambulanţi sirieni grâne şi lapte. Foametea şi întunericul au continuat până ce qasimiţii au început să scurme în pământ, în speranţa că

aveau să găsească un vierme sau o rădăcină. Dacă aţi fi suflat spre aceste fiinţe umane ce semănau acum cu moliile, le-aţi fi împrăştiat ca pe lâna scărmănată. Când strigătele de foame ale adoratorilor lui Allah au ajuns la urechile cerului, Allah cel Atotputernic a lovit pământul cu mâna Lui dreaptă.

Când Înţeleptul şi Măreţul lovi pământul, acesta începu să