Omida fuge printre gratiile de metal, spre libertate. Eu sunt prea obosită pentru a ridica mâna, pentru a deschide gura şi a striga „Nuuuuu!” Nu am primit nicio veste din satul meu. Mubarak e crescut de unchiul lui, Daffash, iar Harb a murit. Curând, Mubarak are să înceapă să-şi răsucească
mustaţa ciufulită între degetul mare şi arătător. Tata a murit. Covorul mamei e tot neterminat. Niciun cuvânt nu mi se desprinde de pe buze. Kukash, brancardierul trupurilor în convulsii, suge un muc de ţigară, ca de obicei. Îmi las capul în mâinile nerăbdătoare ale doctorului străin, care domneşte asupra noastră ca un rege. Când răceala instrumentului cu aripi din metal îmi atinge capul, mâncându-mi părul, îmi dau seama că sunt copleşită de miraje ce sclipesc în depărtare. Viaţa e un vis lung despre plecări şi sosiri. Trebuie să nu mai gândesc, să nu-mi mai amintesc, să nu mai doresc. Şocuri electrice? Nimic. Nicio iluzie despre vreo sosire. Oamenii sunt hrăniţi cu vise, îndopaţi cu ele aşa cum îmi îndopam eu găinile cu grăunţe. Dintr-odată, descoperi că
ceea ce ai mâncat în toţi anii ăştia a fost doar praf, că ceea ce ai băut e doar aer.
Um Saad se cutremură de râs. Şuviţe de păr cărunt cad pe podeaua din beton. Norocul meu e asemenea făinii împrăştiate, într-o zi cu vânt, ei le cer oamenilor desculţi să
adune faina. Vântul urlă şi se învârte pe câmpul cu ciulini părăsit. Norocul meu e asemenea făinii împrăştiate.
258
- FADIA FAQIR -
Povestaşul
În numele lui Allah cel Milos şi Milostiv, „Câte cetăţi n-am nimicit, căci au fost nedrepte! Ele stau năruite pe temeliile lor. Câte fântâni părăsite! Ce mai palate înălţate!”.
Măreţii mei stăpâni, prieteni şi companioni, într-o zi mi-am luat măgăriţa Aziza şi maimuţa Maymoon şi am pornit spre aşezarea tribului Bani-Qasim. Am ajuns în valea nefericirii, dar nu am găsit nici râul, nici plantaţia. Am continuat să
merg prin albia secată a râului, peste pietre şi pietricele, sperând ca în cele din urmă să ajung la livada de portocali a şeicului Nimer.
Ferma şi casa erau acum doar o bucată pustie de pământ, acoperită cu mătrăgună, măselariţă şi colochinta. Un miros înţepător, amar, de tristeţe umplea aerul. Plantele otrăvitoare triumfaseră asupra pomilor roditori, supravieţuiseră mai mult decât vegetaţia comestibilă şi moşteniseră pământul.
Viaţa se retrăsese sub pământ, lăsând în urmă mormane de pietriş şi nisip.
Oamenii spun că într-o zi soarele qasimit s-a proptit încăpăţânat în mijlocul cerului şi a refuzat să coboare spre vest sau să se întoarcă spre est. Zilele fierbinţi erau urmate de alte zile fierbinţi, în vreme ce arabii zăceau pe pământ, sub soarele neclintit. Astrul protesta împotriva păcatelor comise în satul acela. Roiuri de lăcuste pluteau deasupra văii ruşinii, apoi aterizau într-o clipită şi devorau tot ce era verde şi toate uscăciunile. Lăcustele au nimicit grânele, orzul, trestia, portocalii şi lămâii, tufişurile şi frunzele late ale bananierilor. Fălcile lăcustelor tinere mestecau şi ronţăiau neîncetat. Întinderi mari de pământ erau acoperite cu totul de lăcustele ce-şi fluturau aripile şi îşi mişcau fălcile. Cea mai teribilă foamete suferită vreodată de arabi.
Oamenii se aruncau la pământ, se repezeau să mănânce ce rămânea de pe urma lăcustelor. Apoi şi-au mâncat caprele şi oile, cămilele, vacile, pisicile, caii, găinile, câinii, chiar şi broaştele ţestoase şi gândacii. Femeile, îmbătrânite şi slabe, 259
- STÂLPI DE SARE -
prindeau lăcuste în capcană şi le fierbeau picioarele ca să
facă din ele supă. Femeile îşi smulgeau dinţii de aur ca să-i vândă şi să cumpere de la neguţătorii ambulanţi sirieni grâne şi lapte. Foametea şi întunericul au continuat până ce qasimiţii au început să scurme în pământ, în speranţa că
aveau să găsească un vierme sau o rădăcină. Dacă aţi fi suflat spre aceste fiinţe umane ce semănau acum cu moliile, le-aţi fi împrăştiat ca pe lâna scărmănată. Când strigătele de foame ale adoratorilor lui Allah au ajuns la urechile cerului, Allah cel Atotputernic a lovit pământul cu mâna Lui dreaptă.
Când Înţeleptul şi Măreţul lovi pământul, acesta începu să
se cutremure muncit de chinuri. Onoraţii mei stăpâni, pământul suferea dureri teribile, era nerăbdător să scape de poverile pe care le purta. Mormintele jinduiau să-şi verse conţinutul, iar păsările de pradă croncăneau tare pe cer. Nu se auzea decât urletul vântului, care purta fumul întunecat, fetid, şi ticăitul grindinii ce ardea. Marea simţea că pământul era tras de sub ea, aşa că se agita şi se învolbura pentru a nu se prăbuşi în gol. Valurile se ridicau până la cer, îmbrăţişau norii de fum şi cerul întunecat. Fier topit şi sfărâmături fierbeau în crater, umplând valea cu un lichid portocaliu strălucitor, care ardea totul în cale până ajungea din nou în pântecele pământului. Asemenea unui furuncul care tot creşte şi coace, creşte şi coace, apoi se sparge, împroşcând întreg universul cu puroi şi mizerie. Când furunculul se uscă şi mânia lui Allah se domoli, rana de pe faţa pământului începu încet să se vindece. Pământul nu a mai vărsat, fumul şi focul şi-au pierdut din intensitate când nu au putut găsi nici măcar o creangă, un vreasc sau un tufiş pe care să îl ardă. Marea s-a reîntors în găoacea ei şi nu s-a mai învolburat, nu a mai urlat. Allahul musulmanilor distrusese satul nesupus, îl arsese până la temelii şi îi împrăştiase cenuşa deasupra Mării Moarte.
Niciun mesager sau aducător de veşti nu supravieţui cutremurului.
Arabii din Hamia nu mai existau.
260
- FADIA FAQIR -
Înainte de a pleca spre o altă aşezare, am mai privit o dată
sfărâmăturile şi dunele de nisip. Vai, ce am găsit! Vai, ce mi-au văzut ochii! Am văzut, nobilii mei stăpâni, urme de paşi pe nisip. Paşii unei femei şi ai unui copil de trei ani. Adevărul este că Maha, văduva neagră, colochinta amară, ajutată de soldaţii stăpânului nostru Solomon, supravieţuise tuturor catastrofelor. Jinnii i-au purtat pe ea şi pe Mubarak pe aripile lor, ducându-i departe de lavă şi de foc. Când craterul şi-a închis gura uriaşă şi nu a mai aruncat foc şi distrugere, ei au adus-o înapoi în siguranţă.
În faţa stâncilor netede ale dolmenului Hulalei, Maha s-a întâlnit cu bărbatul vieţii ei. Precum bunica ei Sabha, ea s-a îndrăgostit de un străin, de un cotropitor, un invadator.
Maiestuosul cruciat era înconjurat de o suită alcătuită din două sute de sclavi negri şi o sută de sclave, îmbrăcate în veşminte ţesute din aur şi presărate cu smaralde. Puternicul rege alb căzu pradă săgeţilor aruncate de sub genele lungi ale văduvii negre, atunci când o văzu ţesând în lumina strălucitoare a apusului. Încă o victimă a ochilor păgâni ai beduinei. Aruncându-se în genunchi în faţa ei, aducând o tavă plină cu pietre preţioase scoase din inima pământului şi din adâncul mării, el o ceru în căsătorie pe Maha, fiica Malihei. Ea râse, luă tava şi spuse:
— Nu se cade ca regii să stea în genunchi.
Regele ţinuturilor îndepărtate se ridică, îşi puse coroana de diamant pe cap şi sărută mâna fină ce-i fusese întinsă.
Maha, stăpânii mei, trăieşte acum cu soţul ei, regele, cel ce a traversat mări şi a cucerit ţinuturi, într-un castel uriaş pe Muntele Şeicului. Din afară, castelul pare unul obişnuit, dar, vai! dacă aţi vedea ce este înăuntru! Pereţii sunt împodobiţi cu jasp, marmură, lazulit şi mozaicuri. Draperiile sunt făcute din mătase chinezească roşie, brodată cu fir de aur, iar pardoseala este acoperită cu covoare persane groase. Toate vasele, tigăile şi tăvile sunt din aur pur, iar lingurile din fildeş încrustat cu diamante. Pervazurile sunt din jad, iar geamurile sunt ţintuite la locul lor cu rame din aur. Castelul 261
- STÂLPI DE SARE -
e păzit de o armată puternică, alcătuită din sclavi nubieni, ce înspăimântă chiar şi inimile cele mai curajoase. Niciun om întreg la minte nu ar îndrăzni să se apropie de castelul verde din jad.
Oamenii povestesc că, în nopţile senine de vară, dacă stai pe stâncile amfiteatrului negru din Um Qais, poţi zări strălucirea foişoarelor castelului şi o poţi auzi pe diavoliţă
fredonând în timp ce piaptănă părul măreţului rege. O
pâlpâire slabă şi sunetul pierdut al unui cântec sunt purtate de briza caldă până la urechile tale. Vocea Mahăi şi priveliştea
foişoarelor
sunt
fragile
